Capitolul III.

Căpitanul sosi. Trimisese înainte o scrisoare foarte cumpănită, care o liniştise cu totul pe Charlotte. O atât de mare limpezime a conştiinţei de sine, o atât de mare claritate despre propria lui situaţie, despre aceea a prietenilor săi deschideau o perspectivă senină şi veselă.

Conversaţiile din primele ceasuri, cum se întâmplă de obicei între prieteni care nu s-au văzut o bucată de vreme, fură vioaie, ba aproape istovitoare. Către seară, Charlotte luă iniţiativa unei plimbări la noile amenajări. Căpitanul se delecta mult în acele locuri şi observă fiece privelişte frumoasă care se deschisese şi care putea fi gustată abia datorita cărărilor nou-croite. Avea un ochi încercat şi totodată uşor de mulţumit; şi cu toate că îşi dădea bine seama de ceea ce ar fi fost de dorit el nu strică totuşi, cum se întâmplă adesea, buna dispoziţie a persoanelor care îl plimbau pe proprietatea lor, pretinzându-le mai mult decât îngăduiau împrejurările, sau chiar amintind de vreun lucru mai desăvârşit văzut de el în altă parte.

Când ajunseră la coliba de muşchi, o găsiră împodobită în chipul cel mai vesel, ce-i drept, doar cu flori artificiale şi cu merişori, dar printre care erau amestecate mănunchiuri atât de frumoase de grâu natural şi de alte roade ale câmpului sau livezilor, încât întregul decor făcea cinste simţului artistic al celei care îl poruncise.

— Cu toate că bărbatului meu nu-i place să i se serbeze ziua de naştere sau cea onomastica, nu-mi va lua totuşi astăzi în nume de rău că închin aceste câteva cununi unei întreite sărbători.

— Întreită? Exclamă Eduard.

— Desigur! Răspunse Charlotte: sosirea prietenului nostru o considerăm cu drept cuvânt o sărbătoare; şi apoi nu v-aţi gândit, poate, niciunul nici celălalt că astăzi e ziua voastră onomastică. Nu purtaţi oare amândoi numele de Otto?

Cei doi prieteni îşi dădură mâna deasupra micii mese.

— Îţi aminteşti, spuse Eduard, acel gest de prietenie din tinereţea noastră. În copilărie ne chema pe amândoi aşa; dar când ne-am aflat împreună la internat şi s-au iscat unele confuzii din cauza aceasta, i-am cedat de buna voie acest simpatic nume laconic.

— Fapt prin care n-ai fost chiar atât de generos, spuse căpitanul, căci îmi aduc bine aminte că numele de Eduard îţi plăcea mai mult, după cum şi sună deosebit de frumos când e rostit de buze plăcute.

Şedeau acum toţi trei în jurul aceleiaşi măsuţe, lângă care Charlotte vorbise cu atâta aprindere împotriva sosirii oaspetelui lor. În mulţumirea lui, Eduard nu voi să amintească soţiei sale acele ceasuri; dar nu se putu abţine să spună:

— Ar fi loc şi pentru o a patra persoană.

În acel moment, comun de vânătoare răsunară dinspre castel, ca pentru a confirma şi întări bunele sentimente şi urările prietenilor aflaţi laolaltă. Ascultară în tăcere, reculegându-se fiecare şi simţind îndoit fericirea proprie într-o atât de frumoasa reunire.

Eduard întrerupse cel dintâi această pauză, ridicându-se şi ieşind din coliba de muşchi.

— Să-l ducem îndată pe prietenul nostru până sus pe culme, spuse către el Charlotte, ca să nu creadă că numai această cale îngustă constituie moştenirea şi locul nostru de şedere; priveliştea devine mai largă acolo sus şi simţi cum îţi creşte inima în piept de plăcere.

— Atunci va trebui să mai urcăm, de această dată pe vechea cărare, care e cam anevoioasă; sper însă că data viitoare treptele şi potecile mele vor conduce mai uşor până în vârf.

Şi astfel ajunseră, peste stânci, prin tufăriş şi mărăciniş, până pe ultima înălţime, care nu forma un platou, ci o coamă continuă şi roditoare. În spate, satul şi castelul nu se mai vedeau. În vale se zăreau iazuri întinse; dincolo, dealuri păduroase, de-a lungul cărora acestea se desfăşurau; în sfârşit, stânci povâmite, care mărgineau vertical, cu precizie, ultima oglindă de apă, reflec-tându-şi formele lor impunătoare pe suprafaţa acesteia. Acolo, în ripă, unde un pârâu năvalnic se prăvălea în iazuri, se afla pe jumătate ascunsă o moară, care, împreună cu împrejurimile ei, apărea ca un prietenos loc de odihnă. În vastul semicerc îmbrăţişat cu privirea, alternau în chip variat şesuri şi coline, desişuri şi păduri, a căror verdeaţă tânără promitea pentru mai târziu un tablou dintre cele mai bogate. În unele locuri privirea era reţinută de grupuri răzleţe de copaci. Deosebit de avantajos se detaşa, la picioarele prietenilor ce contemplau peisajul, un pilc de plopi şi de platani, apropiat de marginea iazului din mijloc. Erau în plină creştere, proaspeţi, sănătoşi avântându-se în sus şi lărgindu-şi coroanele.

Eduard atrase atenţia prietenului său mai ales asupra acestui grup de copaci.

— Pe ăştia, exclamă el, i-am plantat eu însumi în tinereţe. Erau tulpini tinere, pe care le-am salvat atunci când tatăl meu a pus să fie dezrădăcinate cu prilejul amenajării unei noi porţiuni a marii grădini a castelului.

Se întoarseră mulţumiţi şi voioşi. Oaspetele fu găzduit într-un apartament spaţios şi plăcut din aripa dreaptă a castelului, unde îşi rândui foarte curând cărţile, hârtiile şi instrumentele, pentru a-şi urma activitatea obişnuita. Dar, în primele zile, Eduard nu-i dădu pace; îl plimbă peste tot, când călare, când pe jos, spre a-l familiariza cu regiunea, cu moşia, împărtăşindu-i în acelaşi timp dorinţele pe care le nutrea de multă vreme în cugetul său, în vederea unei mai bune cunoaşteri a acesteia şi a unei exploatări mai avantajoase.

— Primul lucru care ar trebui făcut, spuse căpitanul, ar fi să întocmesc, cu busola, un plan al regiunii. Este o treabă uşoară şi amuzantă, şi chiar dacă nu oferă precizia cea mai mare, ea rămâne totuşi utilă şi, pentru început, îmbucurătoare; de asemenea poate fi îndeplinită fără prea multe ajutoare şi cu certitudinea deplină de a fi dusă la bun sfârşit. Dacă te vei gândi mai târziu la o măsurătoare mai precisă, vom găsi un leac şi pentru aceasta.

Căpitanul era foarte exersat în acest mod de ridicare a planurilor. Adusese cu el instrumentele necesare şi se apucă îndată de lucru. Îl instrui pe Eduard şi pe câţiva paznici şi săteni care urmau să-l ajute la această treabă. Zilele erau prielnice; serile şi primele ceasuri ale dimineţii le foloseau pentru a desena şi haşura. Curând conturul fu tras cu tuş, şi întreaga hartă colorată; iar Eduard văzu proprietăţile sale răsărind cu deplină claritate de pe hârtie, ca o nouă creaţie. Avea impresia că face abia acum cunoştinţă cu ele, şi abia acum ele păreau să-i aparţină cu adevărat.

Li se oferi astfel prilejul să discute despre ţinut, despre amenajări, care, constatau ei, puteau fi realizate mult mai bine după un asemenea plan general, decât făcând diferite experienţe izolate asupra naturii, pe temeiul unor impresii întâmplătoare.

— Trebuie să explicăm aceasta soţiei mele, spuse Eduard.

— Să nu faci asta! Răspunse căpitanul, căruia nu-i plăcea să opună convingerilor altora pe ale sale, întrucât experienţa îl învăţase că părerile oamenilor sunt cu mult prea diverse pentru a putea fi făcute să coincidă, chiar şi prin cele mai raţionale argumente. Să nu faci asta! Strigă el: ai putea uşor s-o derutezi, căci, asemenea tuturor acelora ce se îndeletnicesc cu astfel de treburi numai ca diletanţi, ea ţine mai mult la propria ei acţiune decât la rezultat. Oamenii aceştia pipăie natura, au predilecţie pentru cutare sau cutare locşor; nu îndrăznesc să înlăture cutare sau cutare obstacol, nu sunt destul de cutezători ca să jertfească un lucru; nu-şi pot imagina dinainte ce va rezulta; încearcă, lucrul reuşeşte sau dă greş; ei schimbă, schimbă poate ceea ce ar trebui să lase neschimbat şi lasă neschimbat ceea ce ar trebui să schimbe şi, astfel, totul rămâne, până la urmă, o adunătură care atrage şi amuză, dar nu satisface.

— Recunoaşte sincer, spuse Eduard, că nu eşti mulţumit cu amenajările ei.

— Dacă execuţia ar epuiza ideea, care e foarte bună, n-ar fi nimic de observat. S-a trudit să ajungă până sus printre stânci, iar acum îi chinuieşte, dacă vrei, pe toţi aceia pe care-i face să urce pe culme. Nu poţi umbla în voie niciunul lângă altul, niciunul după altul. Ritmul paşilor este întrerupt în fiece clipă; şi câte altele ar mai fi de obiectat!

— Dar ar fi fost oare uşor ca lucrurile să fie făcute altminteri? Întrebă Eduard.

— Foarte uşor, răspunse căpitanul: ar fi fost de-ajuns să se spargă colţul de stâncă, de altfel neînsemnat, fiindcă e alcătuit din bucăţi mici, şi s-ar fi obţinut o cotitură frumos arcuită pentru urcuş şi totodată bolovani de prisos cu care s-ar fi putut împlini locurile unde drumul ar fi ieşit prea îngust şi ciuntit. Dar toate astea rămân între noi: altminteri ea ar fi dezorientată şi s-ar amari. De asemenea, tot ce a fost făcut trebuie păstrat. De ar fi vorba să se mai cheltuiască bani şi muncă, s-ar mai putea face diferite amenajări şi realiza multe lucruri plăcute, de la coliba de muşchi în sus şi până peste culme.

Dacă, în acest chip, cei doi prieteni erau destul de ocupaţi cu cele prezente, nu le lipseau nici amintirile vii şi plăcute din zile apuse, amintiri la împrospătarea cărora obişnuia să ia parte şi Charlotte. Îşi propuseră, de asemenea, de îndată ce lucrurile cele mai urgente aveau să fie terminate, să reia jurnalele de călătorie şi să evoce şi în acest mod trecutul.

De altminteri, Eduard avea mai puţine subiecte de conversaţie când se afla singur cu Charlotte, mai ales de când avea pe inimă criticile ce i se păreau atât de îndreptăţite, privind felul în care ea amenajase parcul. Multă vreme el îi ascunse cele ce-i fuseseră spuse confidenţial de căpitan; dar, la urma, când o văzu pe soţia sa ocupându-se din nou să înjghebeze prin mici trepte şi potecuţe o urcare anevoioasă de la coliba de muşchi până pe cuhne, el nu se mai putu reţine şi, după câteva ocolişuri, o puse în cunoştinţa noilor convingeri pe care le dobândise.

Charlotte rămase consternată. Era destul de ageră pentru a-şi da seama de îndată că ceilalţi aveau dreptate; dar cele făcute contraziceau acea părere şi rămâneau făcute de-a binelea; ea le găsise potrivite, le găsise de dorit; chiar şi cele criticate îi erau dragi în toate amănuntele lor, se împotrivi propriei convingeri, îşi apără mica ei creaţie; avea necaz pe bărbaţi, care se grăbeau să făurească proiecte mari, dorind de îndată să facă, dintr-o glumă, dintr-o distracţie, o mare operă, fără a se gândi la cheltuielile pe care un plan lărgit le atrage inevitabil după el. Era agitată, jignită, supărată, nu putea nici să renunţe la ce era vechi, nici să respingă cu totul noul; dar, hotărâtă cum era, opri imediat lucrarea, rezervându-şi timpul necesar spre a chibzui asupra problemei şi a o lăsa să se maturizeze în mintea ei.

Fiind lipsită acum şi de aceasta activitate distractivă, în vreme ce bărbaţii, tot mai uniţi, îşi vedeau de îndeletnicirile lor şi îngrijeau cu râvnă îndeosebi grădinile şi serele, continuând în interval obişnuitele exerciţii cavalereşti: vânătoarea, cumpăratul şi schimbul de cai, dresarea lor pentru şa şi ham, Charlotte se simţi din zi în zi mai singuratica. Îşi purta cu mai mult zel corespondenţa, aceasta şi în favoarea căpitanului, şi totuşi îi rămâneau multe ore de solitudine. Cu atât mai plăcute şi mai distractive fură pentru ea rapoartele pe care le primi de la pension.

O scrisoare amănunţită a directoarei, care stăruia, ca de obicei, cu vădită plăcere asupra progreselor fiicei lui Charlotte, era însoţită de un scurt post-scriptum precum şi de un adaos scris de un asistent din institut; le reproducem pe amândouă.

Post-scriptum al directoarei „Despre Ottilie, preastimată doamnă, aş avea, de fapt, să repet numai cele cuprinse în dările mele de seamă precedente. N-aş şti de ce s-o dojenesc şi totuşi nu pot fi mulţumită de ea. E, ca totdeauna, modestă şi amabilă faţă de alţii; dar această rezervă, această serviabilitate nu reuşesc să-mi placă. Înălţimea voastră i-a trimis deunăzi bani şi diferite obiecte. De bani nu s-a atins; obiectele zac şi ele intacte. Îşi ţine, fireşte, lucrurile personale foarte curat şi în stare bună, şi pare că-şi schimbă rochiile numai în acest scop. Tot astfel, nu pot să aduc laude marii ei cumpătări la mâncat şi băut. La mesele noastre nu domneşte un mare belşug, dar nimic nu-mi place mai mult decât să văd copiii săturându-se cu mâncăruri gustoase şi sănătoase. Ceea ce e adus pe masă şi servit cu chibzuinţă şi convingere trebuie să fie consumat în întregime. Nu izbutesc niciodată s-o determin pe Ottilie la aceasta. Îşi găseşte totdeauna de lucru pentru a îndrepta o omisiune a servitoarelor, numai ca să sară unul din felurile de mâncare sau desertul. La toate acestea trebuie luat însă în considerare faptul ca, după cum am aflat abia târziu, ea suferă uneori de dureri de cap în partea stingă, ele sunt, ce-i drept, trecătoare, dar de bună seamă chinuitoare şi serioase. Mă mărginesc la atât cu privire la această copilă atât de frumoasă şi gingaşă.”

Adaos al asistentului „Excelenta noastră directoare îmi arată de obicei scrisorile în care împărtăşeşte părinţilor şi superiorilor observaţiile ei despre eleve. Pe cele adresate domniei voastre le citesc totdeauna cu îndoită atenţie, cu îndoită plăcere: căci, dacă avem a vă felicita pentru o fiică ce întruneşte toate acele strălucite însuşiri prin care te ridici în lume, eu unul trebuie să vă socot nu mai puţin fericită că, în persoana pupilei domniei voastre vă este dăruită o copilă născută spre binele, spre mulţumirea altora şi, negreşit, şi spre propria ei fericire. Ottilie este aproape singura noastră elevă în privinţa căreia nu mă pot pune de acord cu atât de respectata noastră directoare. Nu-i iau câtuşi de puţin în nume de rău acestei femei active că pretinde ca fructele solicitudinii ei să fie limpede vizibile la exterior; dar există şi fructe închise, care sunt de fapt cele cu adevărat pline de miez şi care mai curând sau mai târziu se dezvoltă în chip minunat. Acestei categorii îi aparţine de fapt pupila domniei voastre. De când îi dau lecţii, o văd mereu mergând, cu un pas egal, încet-încet, înainte, nicicând îndărăt. Dacă la un copil este necesar să începi cu începutul, acest lucru i se aplică, fără doar şi poate, ei. Ceea ce nu decurge dintr-o expunere anterioară este de neînţeles pentru ea. Stă incapabilă, ba chiar îndărătnic de mută în faţa unui lucru uşor de priceput, care în ochii ei nu are legătură cu nimic. Dacă însă găseşti verigile intermediare şi reuşeşti să i le lămureşti, lucrul cel mai greu îi apare lesne de înţeles.

Prin această progresare lentă, ea rămâne în urma colegelor ei care, dispunând de cu totul alte facultăţi, gonesc totdeauna înainte, prind şi reţin cu uşurinţă totul, chiar şi ce e fără şir, şi-l aplică tot atât de uşor. Astfel, ea nu învaţă şi nu e capabilă de absolut nimic la o predare grăbită, cum este cazul cu unele cursuri ale unor profesori excelenţi, dar repeziţi şi nerăbdători. S-au ridicat plângeri privind scrisul ei şi incapacitatea de a prinde regulile gramaticii. Am cercetat mai îndeaproape aceste plângeri: e adevărat, scrie încet şi ţeapăn, dacă vreţi, dar nu şovăitor şi inform. A înţeles uşor tot ce i-am explicat pas cu pas despre limba franceză, care, ce-i drept, nu e specialitatea mea. Este, fireşte, un lucru ciudat: ştie multe şi le ştie foarte bine; dar, dacă o întrebi, pare să nu ştie nimic. Pentru a încheia cu o remarcă generală, aş vrea să spun că ea nu învaţă ca una care vrea să fie educată, ci ca una care vrea să educe; nu ca elevă, ci ca viitoare învăţătoare. Va părea poate curios domniei voastre că eu îsumi, ca educator şi profesor, nu găsesc o laudă mai mare pentru cineva decât aceea de a-l declara de o seamă cu mine. Înţelegerea mai deplină de care dispune domnia voastră, ca şi cunoaşterea mai adâncă a oamenilor şi a lumii vor şti să reţină ce e mai bun din cuvintele mele modeste şi bine intenţionate. Vă veţi convinge că şi din partea acestui copil se poate spera multă bucurie. Mă recomand bunăvoinţei domniei voastre şi solicit permisiunea de a scrie din nou, de îndată ce voi socoti că scrisoarea mea poate să conţină ceva însemnat şi plăcut.”

Charlotte se bucură de această filă. Cuprinsul ei se apropia mult de ideile pe care le nutrea despre Ottilie; totodată ea nu-şi putu opri un zâmbet, întrucât interesul arătat de profesor părea mai plin de tandreţe decât acela pe care-l trezeşte descoperirea calităţilor unui elev. Cu judecata ei calmă şi lipsită de prejudecăţi, ea admise şi existenţa unei atare relaţii, pe lângă atâtea altele; aprecia simpatia arătată de acest bărbat înţelegător pentru Ottilie: căci învăţase îndeajuns în viaţa ei să priceapă cât de mult trebuie preţuit orice ataşament adevărat, într-o lume în care indiferenta şi repulsia sunt de fapt la ele acasă.