Capitolul IV.

Planul topografic în care moşia cu împrejurimile ei era reprezentată la o scară destul de mare, în chip caracteristic şi uşor de sesizat, prin tuşuri şi culori, şi căruia căpitanul ştiuse să-i dea o bază sigură, cu ajutorul câtorva măsurători trigonometrice, fu gata curând: căci cu greu s-ar fi găsit cineva care să aibă mai puţină nevoie de somn decât acest bărbat activ, după cum şi zilele lui erau închinate totdeauna ţelului imediat; de aceea nu era seară în care câte un lucru să nu fi fost adus la îndeplinire.

— Să ne apucăm acum de rest, de descrierea moşiei, cu privire la care trebuie să se găsească aici destule lucruri pregătitoare; vor rezulta, ulterior, din ea, proiecte de arendare şi altele, spuse el prietenului său. Un singur lucru însă trebuie să-l stabilim şi să-l înţelegem bine: a separa de viaţa personală tot ce este ocupaţie propriu-zisă. Ocupaţia cere seriozitate şi rigoare, viaţa, capriciu; ocupaţia reclamă cea mai strictă consecvenţă, viaţa are adesea nevoie de inconsecvenţă; aceasta e chiar plăcută şi înveselitoare. Dacă eşti sigur în cea dintâi, poţi fi cu atât mai liber în cea de-a doua, în timp ce, prin amestecarea amândurora, siguranţa va fi târâtă cu sine şi privată de libertate.

Eduard simţi o uşoară mustrare în aceste propuneri. Deşi nu era dezordonat în felul lui, nu ajungea niciodată să-şi claseze hârtiile după natura lor. Ceea ce trebuia aranjat cu alţii şi ceea ce nu atârna decât de el însuşi nu era despărţit, după cum nu despărţea îndeajuns nici afacerile sau ocupaţiile de amuzamente şi distracţii. Acum lucrul devenea simplu, întrucât un prieten lua asupra sa această osteneala, un al doilea eu efectua separaţia de care unitatea propriului eu nu e totdeauna capabilă.

Ei înjghebară în aripa castelului unde locuia căpitanul un depozit pentru ceea ce era de actualitate, o arhivă pentru cele vechi; adunară aici toate documentele, actele, scrisorile din diferite locuri de păstrare: cămări, dulapuri, lăzi şi, în cel mai scurt timp tot maldărul de hârtii fu pus într-o ordine care te umplea de satisfacţie, clasate pe rubrici în rafturi etichetate. Datele trebuitoare fură găsite în mai deplină măsură decât speraseră. În această treabă fură mult ajutaţi de un bătrân secretar, care, tot în timpul zilei şi o parte din noapte, nu s-a dezlipit de pupitrul său şi de care Eduard fusese până atunci totdeauna nemulţumit.

— Nu-l mai recunosc, spuse Eduard către prietenul său, într-atât e de harnic şi de folositor acest om.

— Asta se datorează faptului că nu-i dam nici o sarcină nouă atâta timp cât n-a terminat-o pe cea veche, după cum îi vine la îndemână, răspunse căpitanul; în felul acesta el face, precum vezi, foarte multă treabă; de îndată ce-l scoţi din ale lui, nu mai e în stare de nimic.

Petrecându-şi astfel zilele împreună, seara, cei doi prieteni nu neglijau s-o viziteze în chip regulat pe Charlotte. Dacă nu se găseau acolo, după cum era cazul adesea, oaspeţi din localităţile şi moşiile învecinate, conversaţia şi lectura erau consacrate de cele mai multe ori unor subiecte de natură să sporească bunăstarea, avantajele şi tihna acelei societăţi burgheze.

Charlotte, deprinsă şi aşa să guste clipa prezentă, se simţea ea însăşi stimulată văzându-l mulţumit pe soţul ei. Felurite amenajări domestice, pe care le dorise de mult, dar nu ştiuse prea bine să le pornească, fura înfăptuite prin activitatea căpitanului. Farmacia de casă, care până atunci se compusese doar din puţine leacuri, fu îmbogăţita; şi, cu ajutorul unor cărţi uşor de priceput Şi a unor discuţii, Charlotte se văzu în măsură să-şi arate mai des şi în chip eficace firea ei activă şi caritabilă.

Chibzuind între ei asupra unor accidente banale şi totuşi prea adesea neaşteptate, dispuseră să se procure tot ce putea fi necesar pentru salvarea celor înecaţi; aceasta cu atât mai mult cu cât, din cauza apropierii atâtor iazuri, nuri, stăvilare, accidentele de acest soi nu erau rare. Căpitanul se ocupă foarte amănunţit de acest capitol şi lui Eduard îi scăpă observaţia că un asemenea caz făcuse epocă în chipul cel mai straniu în viaţa prietenului său. Dar când acesta păstră tăcerea, căutând parcă să evite o amintire tristă, Eduard se opri de asemenea, după cum şi Charlotte, care nu era mai puţin informată, în linii generale, despre acest caz, alunecă peste acele reflecţii ale soţului ei.

— Se cuvine să luăm toate aceste măsuri de prevedere, spuse într-o seară căpitanul; ne mai lipseşte însă esenţialul, un bărbat destoinic care să se priceapă a le mânui pe toate. Aş putea să propun pentru aceasta pe un felcer pe care-l cunosc şi care ar putea fi angajat acum în condiţii acceptabile; e un om foarte priceput în meseria lui şi mi-a folosit adesea chiar mie în tratarea unor boli interne acute, mai mult decât un medic renumit; iar ajutorul imediat este, doar totdeauna, lucrul de care ducem lipsă cel mai mult la ţară.

Acest om fu angajat de îndată şi amândoi soţii se bucurară că găsiseră prilejul să folosească în scopuri dintre cele mai utile unele sume ce le rămâneau la dispoziţie pentru capriciile lor.

Astfel Charlotte folosi cunoştinţele ei şi activitatea căpitanului şi după ideile proprii, începând să se simtă pe deplin mulţumită cu prezenţa lui şi liniştită în privinţa tuturor urmărilor pe care aceasta putea să le aibă. Se pregătea de obicei să-i pună diferite întrebări şi, cum ţinea la viaţă, căuta să înlăture tot ce putea fi dăunător, tot ce putea provoca moartea. Glazura de plumb a oalelor, cocleala vaselor de aramă îi pricinuiseră multe griji. Ea dori să fie lămurită asupra lor şi, în chip firesc, se făcu simţită nevoia de a recurge la noţiunile de bază ale fizicii şi chimiei.

Un prilej întâmplător, dar totdeauna bine venit, pentru asemenea discuţii îl oferea înclinaţia lui Eduard de a face lecturi când se adunau cu toţii. Avea o voce joasă, foarte armonioasă şi fusese mai înainte preţuit pentru recitarea vioaie şi plină de simţire a unor lucrări poetice şi oratorice. Acum îl preocupau alte subiecte, citea celorlalţi din alte scrieri şi, de la o vreme, de preferinţă, tocmai din lucrări al căror conţinut privea fizica, chimia, tehnica.

Una dintre particularităţile lui, pe care însă o împărtăşea poate cu mai mulţi oameni, era aceea că nu putea suferi ca altcineva să i se uite în carte în timp ce citea. Pe vremuri, când cineva citea în faţa altora poeme, drame, povestiri, urmarea firească a dorinţei vii de a surprinde, pe care el o simţea la fel ca şi poetul, actorul, povestitorul era tendinţa de a face pauze, de a trezi aşteptări; era, desigur, cu totul contrar acestui efect urmărit de el ca un al treilea să caute a i-o lua înainte cu privirea. Eduard obişnuia, de aceea, să se aşeze totdeauna, în asemenea cazuri, în aşa fel încât să nu aibă pe nimeni la spate. Acum, când se găseau în trei, această precauţie era de prisos; şi, întrucât de astă dată nu era vorba de excitarea sentimentului, de surprinderea imaginaţiei, nu se gândea nici el să se ferească în chip deosebit.

Doar într-o seară, când se aşezase fără băgare de seamă, el fu izbit de faptul că Charlotte îşi arunca privirea în carte. Vechea sa nerăbdare se trezi, făcându-l să-i reproşeze oarecum neamabil acest fapt:

— Ar fi mai bine să ne lepădăm o dată pentru totdeauna de asemenea deprinderi rele, ca de atâtea alte lucruri supărătoare pentru societate. Atunci când citesc cuiva dintr-o carte oare nu e ca şi cum i-aş expune ceva? Cele scrise, cele tipărite iau locul propriei mele minţi, propriei mele inimi; şi m-aş sili oare să vorbesc, dacă în faţa frunţii mele, a pieptului meu ar fi aşezată o mică fereastră; astfel încât acela căruia doresc să-i împărtăşesc rând pe rând gândurile mele, să-i ofer unul câte unul simţămintele mele, să poată şti totdeauna cu mult înainte unde vreau să ajung? Când cineva mi se uită în carte, mă simt totdeauna ca şi cum aş fi rupt în două.

Charlotte, a cărei abilitate se dovedea atât în cercuri mai mari, cât şi în cele restrânse, mai ales prin aceea că ştia să înlăture orice ieşire neplăcută, violentă, sau poate numai aprinsă, să întrerupă o convorbire care se prelungea ori să anime una care lâncezea, nu fu părăsită nici de data aceasta de fericitul ei dar:

— Îmi vei ierta cu siguranţă greşeala, dacă îţi voi mărturisi ceea ce mi s-a întâmplat în clipa aceasta. Te-am auzit citind despre înrudiri, afinităţi şi m-am gândit atunci imediat la rudele mele, la câţiva veri care îmi dau de furcă tocmai acum. Atenţia mea se întoarce la cele citite de tine; aud că este vorba de lucruri cu totul neînsufleţite şi îmi arunc ochii în cartea ta ca să mă orientez.

— Este o vorbire în parabole, care te-a sedus şi te-a încurcat, spuse Eduard. Aici este vorba, fireşte, numai despre pământuri şi minerale, dar omul e un adevărat Narcis: îi place să se oglindească pe sine peste tot; ceea ce este amalgamul de argint viu pentru oglindă, crede a fi el pentru întregul univers.

— Aşa e! Interveni căpitanul; aşa tratează el tot ce găseşte în afara lui; înţelepciunea ca şi nerozia lui, voinţa ca şi arbitrarul lui le împrumută animalelor, plantelor, elementelor şi zeilor.

— Întrucât nu vreau să vă depărtez prea mult de ceea ce vă interesează pentru moment, n-aţi fi dispuşi să mă învăţaţi, doar pe scurt, ce trebuie înţeles, de fapt, aici, prin afinităţi elective? Spuse Charlotte.

— O voi face cu plăcere, răspunse căpitanul, către care se întorsese Charlotte; fireşte, doar cât pot eu de bine, după cum am citit acum vreo zece ani. N-aş şti să spun dacă în lumea ştiinţifica se mai gândeşte în acelaşi fel despre aceste lucruri, dacă explicaţiile mele se potrivesc cu teoriile mai noi.

— E destul de rău, exclamă Eduard, că în ziua de azi nu mai poţi învăţa nimic pentru toată viaţa. Înaintaşii noştri se puteau ţine de învăţătura pe care o primiseră în tinereţe; noi însă trebuie să ne înnoim cunoştinţele la fiecare cinci ani, dacă nu vrem să fim cu totul demodaţi.

— Noi, femeile, spuse Charlotte, nu suntem atât de exigente în această privinţă; şi, ca să fiu sinceră, ceea ce mă interesează de fapt este înţelesul cuvântului, căci nimic nu te face mai ridicol în societate decât folosirea greşită a unui cuvânt străin, a unui termen de specialitate. De aceea, nu vreau decât să ştiu în ce sens se foloseşte această expresie, tocmai în aceste materii. Legătura lor ştiinţifică, o putem lăsa în seama învăţaţilor, care de altfel, după cum am putut să observ, se vor pune cu greu de acord vreodată.

— Dar de unde să pornim ca să ajungem cât mai repede în miezul lucrului? Îl întrebă Eduard, după o pauză, pe căpitan, care, chibzuind puţin, răspunse curând:

— Dacă îmi este îngăduit să iau lucrurile, aparent, de foarte departe, vom ajunge repede la punctul dorit.

— Fii sigur de întreaga mea atenţie, spuse Charlotte, punân-du-şi deoparte lucrul de mână.

Şi astfel căpitanul începu:

— La toate substanţele naturii pe care le percepem cu simţurile, observăm mai întâi că au o relaţie cu ele însele. Pare, fireşte, ciudat, să rostim ceva ce se înţelege de la sine, dar numai înţelegându-ne pe deplin asupra celor cunoscute, putem păşi împreună mai departe, spre cele necunoscute.

— Aş crede, îl întrerupse Eduard, că am uşura lucrul, atât pentru ea cât şi pentru noi, folosind exemple. Închipuieşte-ţi doar apa, uleiul, argintul viu şi vei găsi o unitate, o coeziune între părţile lor. Ele nu părăsesc această uniune decât prin forţă sau din alte cauze determinate. Dacă acestea sunt înlăturate, corpurile se unesc îndată din nou.

— Aşadar, adăugă căpitanul, îmi pot permite să amintesc doar în treacăt un punct însemnat, anume că această relaţie pură, devenită posibilă prin fluiditate, se manifestă hotărât şi totdeauna prin forma sferică. Picătura de apă în cădere este rotundă; despre mărgeluşele de argint viu aţi vorbit chiar dumneavoastră; ba, plumbul topit lăsat să pice, dacă are timp să se întărească pe deplin, ia forma unei bile.

— Dă-mi voie s-o iau înainte, spuse Charlotte; poate nimeresc unde vrei să ajungi. Aşa cum fiecare lucru are o relaţie cu sine însuşi, el trebuie să se afle într-un raport şi cu celelalte.

— Şi acest raport, continuă imediat Eduard, va fi diferit, potrivit cu diversitatea substanţelor. Uneori ele se vor întâlni ca prieteni şi vechi cunoscuţi, care se apropie repede, se unesc fără a schimba nimic unul la celălalt, aşa cum vinul se amestecă cu apa. In schimb, altele vor rămâne străine una lângă alta, fără a se uni câtuşi de puţin, nici chiar prin amestecare sau frecare mecanică; aşa cum uleiul şi apa, bine strecurate ca să se poată amesteca, se separă din nou într-o clipă.

— Nu lipseşte mult, spuse Charlotte, ca să descoperim, sub aceste forme simple, oamenii pe care i-am cunoscut; îndeosebi însă ne vin în minte aici cercurile în care am trăit. Dar asemănarea cea mai mare cu aceste substanţe neînsufleţite o au masele ce stau faţă în faţă în lume: tagmele, profesiile, nobilimea şi starea a treia, soldatul şi civilul.

— Şi totuşi, replică Eduard, după cum acestea pot fi unite prin moravuri şi legi, tot astfel există şi în lumea noastră chimică verigi intermediare pentru a uni ceea ce se respinge reciproc.

— Astfel, interveni căpitanul, legăm prin sare alcalină uleiul cu apa.

— Mai rar, te rog, cu expunerea dumitale, spuse Charlotte, ca să pot arăta că ţin pasul. Nu cumva am şi ajuns aici la afinităţi?

— Foarte just, răspunse căpitanul, şi le vom cunoaşte îndată, în toată puterea şi caracterul care le e propriu. Despre substanţele care, atunci când se întâlnesc, se prind repede între ele şi se determină reciproc spunem că prezintă o afinitate. Această afinitate este destul de izbitoare la cele alcaline şi acide care, deşi sunt opuse una alteia, şi poate tocmai din cauză că sunt opuse, se caută şi se prind în chipul cel mai hotărât, se modifică şi formează împreună un corp nou. Să ne gândim numai la var, care manifestă o mare înclinaţie pentru acizi, o pronunţată poftă de unire cu ei. De îndată ce cabinetul nostru chimic va sosi, vă vom arăta diferite experienţe care sunt foarte distractive şi dau o noţiune mai clară decât vorbele, numele şi termenii de specialitate.

— Dă-mi voie să-ţi mărturisesc, spuse Charlotte, că, dacă numeşti afinitate raportul ce există între aceste ciudate substanţe ale dumitale, ele îmi apar ca având nu atât o afinitate de sânge, cât una de spirit şi de suflet. Tocmai în acest chip pot lua naştere între oameni prietenii cu adevărat însemnate: căci însuşiri opuse fac cu putinţă o unire mai intimă. Voi aştepta, aşadar, să văd ce anume îmi veţi arăta din aceste efecte misterioase. Nu vreau, adăugă ea întorcându-se spre Eduard, să te mai tulbur în lectură şi, fiind acum cu mult mai bine lămurită, o voi asculta cu atenţie.

— De vreme ce ne-ai stâmit, îi replică Eduard, nu vei scăpa atât de uşor, căci, de fapt, cazurile complicate sunt cele mai interesante. Abia la acestea afli gradele de afinitate, relaţiile mai strânse, mai puternice, mai depărtate, mai slabe; afinităţile devin interesante abia când determină separaţii.

— Oare acest trist cuvânt care, din păcate, se aude atât de des în lume, exclamă Charlotte, există şi în ştiinţele naturii?

— Negreşit, răspunse Eduard. A fost chiar un titlu de cinste semnificativ al chimiştilor faptul că erau numiţi „artişti separatori”.

— Să reluăm deci îndată firul celor indicate şi discutate înainte, spuse căpitanul. De pildă, ceea ce numim piatră de var este un pământ calcaros mai mult sau mai puţin pur, intim legat cu un acid delicat, pe care îl cunoaştem în formă gazoasă. Dacă punem o bucată a acestei pietre în acid sulfuric diluat, acesta absoarbe varul şi apare cu el ca ghips, în timp ce acel acid delicat, aerian, evadează. Aici s-a produs o separaţie, o nouă combinaţie, şi ne simţim, de acum înainte, îndreptăţiţi să folosim chiar termenul de afinitate electivă, fiindcă lucrurile arată cu adevărat ca şi cum o legătură ar fi fost preferată celeilalte, ca şi cum una ar fi fost aleasă mai curând decât cealaltă.

— Iartă-mă, spuse Charlotte, aşa cum îl iert şi eu pe naturalist; dar n-aş vedea niciodată aici o alegere, ci, mai degrabă, o necesitate naturală, şi chiar nici atât, căci, la urma urmei, nu este vorba decât de efectul ocaziei. Ocazia face relaţiile aşa cum îi face pe hoţi; şi dacă e vorba de corpurile dumitale naturale, alegerea îmi pare să stea doar în mâinile chimistului, care pune în contact aceste substanţe. Dar, o dată ce se găsesc laolaltă, Dumnezeu să le aibă în paza. In cazul de faţă mi-e milă de bietul acid aerian, care e iarăşi silit să hoinărească în infinit.

— Nu atârnă decât de el, ripostă căpitanul, ca să se unească cu apa şi să servească atât celor sănătoşi, sub formă de izvor mineral, cât şi celor bolnavi, ca răcoritor.

— Ghipsului puţin îi pasă, spuse Charlotte; e gata acum, e un corp, e căpătuit, în timp ce substanţa cealaltă, care a fost izgonită, poate să mai sufere mult până să găsească un adăpost

— Sau mă-nşel amarnic, spuse Eduard zâmbind, sau se ascunde sub cuvintele tale o mică viclenie. Recunoaşte-ţi şiretlicul. Te pomeneşti că, în ochii tăi, eu sunt varul, care, prins de căpitan ca de acidul sulfuric, este sustras graţioasei tale companii şi prefăcut într-un ghips refractar.

— Dacă asemenea reflecţii îţi sunt dictate de conştiinţă, răspunse Charlotte, n-am de ce să-mi fac griji. Aceste exprimări alegorice sunt drăguţe şi distractive; şi cui nu-i place să se joace cu analogii? Dar omul este totuşi situat cu multe trepte mai sus decât acele elemente, şi, dacă a fost aici cam darnic în cuvinte frumoase ca elecţiune şi afinitate electivă, el ar face bine să reintre în sine însuşi şi să chibzuiască bine cu acest prilej asupra valorii unor astfel de expresii. Îmi sunt, din păcate, cunoscute destule cazuri în care legătura strânsă şi aparent indisolubilă dintre două fiinţe a fost nimicită prin intervenţia întâmplătoare a unei a treia şi în care una din cele două fiinţe, atât de frumos unite între ele până atunci, s-a văzut izgonită în lumea largă.

— În această privinţă, chimiştii sunt mult mai galanţi, spuse Eduard: ei asociază un al patrulea element, pentru ca niciunul să nu rămână stingher.

— Aşa este! Interveni căpitanul; aceste cazuri sunt fără îndoială cele mai interesante şi mai remarcabile: în ele, atracţia, afinitatea, această părăsire, această unire, parcă în cruciş, pot fi cu adevărat înfăţişate; patru substanţe, unite până acum două câte două, fiind puse în contact, părăsesc legătura lor veche şi se unesc în chip nou. În această abandonare şi apucare, în această fugă şi căutare credem a vedea cu adevărat o determinaţie superioară; atribuim unor astfel de substanţe un fel de violenţă şi de alegere şi considerăm expresia ştiinţifică de afinităţi elective pe deplin justificată.

— Descrie-mi un astfel de caz, spuse Charlotte.

— Pentru a lămuri asemenea lucruri n-ar trebui să ne mărginim la cuvinte, răspunse căpitanul. După cum am spus, de îndată ce voi putea să vă arăt chiar experimentele, totul va deveni mai evident şi mai plăcut. Acum, aş fi silit să vă plictisesc cu termeni de specialitate îngrozitori, care tot nu v-ar da o imagine. Trebuie să avem în faţa ochilor aceste substanţe în aparenţă moarte, dar, lăuntric, totdeauna gata de acţiune, să privim cu interes cum se caută, se atrag, se apucă, se distrug, se înghit, se absorb între ele şi apoi, după ce s-au unit intim, reapar într-o formă schimbată nouă, neaşteptată: abia atunci le atribuim o viaţă veşnică, ba chiar o sensibilitate şi inteligenţă, fiindcă simţurile noastre abia dacă ni se par suficiente pentru a le observa bine, iar raţiunea noastră abia îndestulătoare spre a le înţelege.

— Nu tăgăduiesc, spuse Eduard, că ciudaţii termeni de specialitate trebuie să apară dificili, ba chiar ridicoli celui ce nu e familiarizat cu ei prin aspecte sensibile, prin noţiuni. Deocamdată am putea să exprimăm însă, cu destul de multă uşurinţă, prin litere relaţia despre care a fost vorba aici.

— Dacă nu socotiţi prea pedant, răspunse căpitanul, pot, fireşte, să explic lucrurile pe scurt cu ajutorul literelor. Închi-puiţi-vă un A care este intim cu un B, neputând fi separat de el prin oricâte mijloace şi prin oricâtă forţă; închipuiţi-vă un C care stă în aceeaşi relaţie cu un D; puneţi acum ambele perechi în contact: A se va arunca spre D, iar C spre B, fără să se poată spune care l-a părăsit cel dintâi pe celălalt, care s-a unit cel dintâi cu celălalt.

— Ei bine, interveni Eduard, până ce vom vedea toate acestea cu ochii, să privim această formulă ca un mod de exprimare alegoric, din care să tragem o învăţătură pentru folosinţa noastră nemijlocită. Tu, Charlotte, reprezinţi A-ul, iar eu sunt B-ul tău, căci, la drept vorbind, eu nu depind decât de tine şi te urmez aşa cum B îl urmează pe A. C-ul este, cum nu se poate mai limpede, căpitanul, care, de astă dată, mă răpeşte în oarecare măsură ţie. Este deci just, dacă nu vrei să te pierzi în incertitudine, să ţi se asigure un D, şi acesta este fără nici o îndoială amabila domnişoară Ottilie, de venirea căreia nu-ţi mai este îngăduit să te aperi.

— Bine! Spuse Charlotte; chiar dacă, pe cât mi se pare, exemplul nu se potriveşte cu totul cazului nostru, consider totuşi ca o fericire că suntem astăzi pe deplin de acord şi că aceste afinităţi naturale şi elective grăbesc între noi confidenţele. Vreau, aşadar, să mărturisesc că, începând de azi după-amiază, sunt hotărâtă s-o chem aici pe Ottilie, deoarece credincioasa mea chelăreasă şi menajeră de până acum mă va părăsi, căci se mărită. Aceasta în ce mă priveşte pe mine şi nevoile mele; ceea ce mă determina, de dragul lui Ottilie, ne vei citi tu. Nu-mi voi arunca privirea peste umărul tău pe foaie, căci conţinutul ei îmi este, fireşte, cunoscut. Dar citeşte numai, citeşte!

Cu aceste cuvinte ea scoase la iveala o scrisoare şi o întinse lui Eduard.