Capitolul V.

Scrisoarea directoarei „înălţimea voastră îmi va ierta faptul că scriu astăzi foarte concis: căci, după terminarea examenului public asupra celor realizate de noi în anul trecut cu elevele noastre, sunt datoare să comunic tuturor părinţilor şi superiorilor rezultatele. Cred, de asemenea, că-mi este îngăduit să fiu concisă, pentru că sunt în măsură să spun mult în puţine cuvinte.

Fiica domniei voastre s-a dovedit prima în toate privinţele. Certificatele alăturate, propria ei scrisoare, care conţine descrierea premiilor ce i-au fost acordate şi exprimă totodată satisfacţia pe care o simte faţa de o reuşită atât de fericită, vă vor aduce linişte şi bucurie. Cea pe care o simt eu este oarecum micşorată, întrucât prevăd că nu vom mai avea multă vreme motiv să reţinem la noi o fată atât de avansată. Mă recomand bunăvoinţei domniei voastre şi îmi voi lua libertatea să vă împărtăşesc în curând gândurile mele cu privire la ceea ce mi se pare cel mai avantajos pentru ea. Despre Ottilie vă scrie amabilul meu asistent.”

Scrisoarea asistentului „Respectata noastră directoare mă însărcinează a vă scrie despre Ottilie; pe de o parte pentru că, potrivit felului ei de a gândi, i-ar fi penibil să vă raporteze ceea ce este de raportat, iar pe de alta, pentru că are nevoie ea însăşi de o scuză pe care preferă s-o prezinte prin gura mea.

Cum ştiu prea bine cât de puţin e în stare minunata Ottilie să-şi exprime fondul ei lăuntric şi aptitudinile, mi-a fost oarecum teamă de examenul public, cu atât mai mult cu cât, în genere, o pregătire anume pentru el nu este posibilă şi, chiar dacă ar fi posibilă după modul obişnuit, o pregătire a lui Ottilie doar pentru aparenţa ar fi exclusă. Rezultatul n-a făcut decât să justifice întru totul îngrijorarea mea: ea n-a primit nici un premiu şi se numără chiar printre acelea care n-au obţinut certificatul de promovare. De ce aş insista? La scris, celelalte nu aveau litere atât de bine formate, în schimb trăsăturile erau mult mai libere. La aritmetică, toate erau mai iuţi, iar la probleme grele, pe care ea le rezolvă mai bine, nu s-a ajuns cu prilejul examinării. La franceza, au întrecut-o în fluenţa vorbirii şi a expunerilor multe altele. La istorie, numele şi datele nu-i veneau îndată în minte; la geografie, s-a observat lipsa ei de atenţie faţă de diviziunile politice. Pentru execuţia muzicală a puţinelor şi modestelor ei melodii n-a găsit nici timpul, nici liniştea necesară. La desen, ar fi cucerit cu siguranţa premiul: contururile ei erau pure, iar execuţia foarte îngrijită şi în acelaşi timp spirituală. Din păcate, concepuse un proiect prea vast şi nu reuşise să termine.

După ce elevele se retrăseseră, iar examinatorii deliberau între ei, permiţându-ne şi nouă, profesorilor, să plasăm cel puţin câte un cuvânt, am observat foarte curând că despre Ottilie nu se vorbea deloc, sau, dacă totuşi se întâmpla să se vorbească, aceasta se făcea dacă nu cu dezaprobare, în orice caz, cu indiferenţă.

Nădăjduisem să trezesc puţină bunăvoinţă prin descrierea făţişă a felului ei de a fi şi am încercat s-o fac cu un zel îndoit: întâi pentru că puteam să vorbesc potrivit convingerii mele şi în al doilea rând pentru că, în anii tinereţii, mă găsisem în aceeaşi tristă situaţie. Am fost ascultat cu atenţie, dar când am terminat, preşedintele comisiei de examinare îmi spuse amabil, dar laconic: „Aptitudinile se consideră date, ele trebuie să se transforme în îndemânare. Acesta este scopul oricărei educaţii, aceasta este intenţia declarată, neta, a părinţilor şi superiorilor, intenţia tacită şi semiconştientă a copiilor înşişi. Acesta este şi obiectul examenului, prin care se apreciază în acelaşi timp profesorii şi elevii. Ceea ce auzim de la dumneata ne fac să nutrim speranţe bune în privinţa acestei copile, şi eşti fără îndoială vrednic de laudă pentru faptul că observi cu atenţie aptitudinile elevelor. Transformă aceste aptitudini, până la anul, în împliniri, şi nu vei fi lipsit de aprobarea noastră, nici dumneata, nici eleva dumitale favorită.”

Mă şi resemnasem la cele ce au urmat, dar nu mă temusem de ceva şi mai rău, care s-a petrecut curând după aceea. Excelenta noastră directoare, care, ca un bun păstor, nu doreşte să-şi piardă sau, cum era cazul aici, să-şi vadă neîncununată vreuna din oiţele sale, nu putu să-şi ascundă nemulţumirea, după ce examinatorii plecaseră, şi-i spuse lui Ottilie, care stătea foarte liniştită lângă fereastră, în timp ce celelalte se bucurau de premiile lor: „Dar spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu, cum poţi să pari atât de proastă când de fapt nu eşti?” Ottilie răspunse foarte liniştita: „Iertaţi-mă, scumpă maică, m-au apucat tocmai astăzi, iarăşi, durerile mele de cap, şi încă destul de tare.” „Asta nu poate nimeni s-o ştie!” riposta femeia aceasta, altfel atât de compătimitoare, întorcându-i supărată spatele.

Şi e adevărat: nimeni nu poate să ştie acest lucru; căci Ottilie nu se schimbă la faţă şi nici n-am văzut ca ea să-şi fi ridicat vreodată mâna la tâmplă.

Dar asta n-a fost tot. Fiica domniei voastre, mult stimată doamnă, care de obicei este vioaie şi sincera, era astăzi, sub efectul triumfului ei, exuberantă şi trufaşa. Zburda prin cameră cu premiile şi certificatele ei, fluturându-le şi în faţa ochilor lui Ottilie. „Ţi-a mers rău astăzi!” exclama ea. Foarte calmă, Ottilie răspunse: „Nu este încă ultima zi de examen.” „Nu face nimic; ai să rămâi totdeauna cea din urmă!” strigă domnişoara şi se depărta săltând.

Ottilie părea calmă pentru oricare altul, dar pentru mine nu. O vie mişcare lăuntrica, neplăcută pentru ea şi căreia îi rezista, se manifestă printr-o culoare inegala a feţei. Obrazul stâng se înroşeşte o clipa, pe când cel drept păleşte. Am văzut acest semn şi nu mi-am putut reţine simpatia. Am luat-o deoparte pe directoarea noastră şi am vorbit serios cu ea despre acest lucru. Prea-buna femeie îşi recunoscu greşeala. Ne-am sfătuit, am discutat îndelung şi, fără a mă întinde mai mult, ţin să prezint înălţimii voastre hotărârea şi rugămintea noastră de-a o lua pentru câtăva vreme pe Ottilie la domnia voastră. Motivele vi le veţi explica cel mai bine singură. Dacă vă veţi decide la acest lucru, vă voi spune mai mult despre modul în care trebuie tratată această bună copilă. Iar atunci când fiica domniei voastre ne va părăsi, cum este de presupus, o vom vedea cu bucurie pe Ottilie întorcându-se.

Încă un lucru, pe care aş putea să-l uit mai târziu; n-am văzut-o niciodată pe Ottilie cerând sau solicitând stăruitor ceva. In schimb, deşi rar, se ivesc cazuri în care ea caută să refuze ceva ce i se cere. Şi face aceasta cu un gest care, pentru cel ce i-a prins sensul, este irezistibil. Ea îşi împreună palmele, le ridică în sus şi le apropie de piept, aplecându-se doar puţin înainte şi îndreptând o asemenea privire spre cel ce stăruie pe lângă ea, încât acesta renunţă bucuros la tot ce ar putea cere sau dori. Dacă vedeţi vreodată acest gest, preastimată doamnă, ceea ce, cu modul domniei voastre de a o trata, nu este probabil, amintiţi-vă de mine şi cruţaţi-o pe Ottilie.”

Eduard dăduse citire acestei scrisori nu fără a zâmbi şi a clătina din cap. Nu lipsiră, fireşte, nici observaţiile despre acele persoane şi despre starea lucrurilor.

— Destul! Strigă Eduard în cele din urmă. S-a hotărât, vine! Eşti astfel asigurată, draga mea, şi ne putem permite să prezentăm şi propunerea noastră. Devine extrem de necesar ca eu să mă mut lângă căpitan, în aripa dreaptă. Atât seara cât şi dimineaţa oferă timpul cel mai potrivit pentru a lucra împreună. În schimb vei dispune, în partea ta, pentru tine şi Ottilie, de cele mai frumoase încăperi.

Charlotte se învoi, iar Eduard descrise viitorul lor fel de trai. Printre altele, el exclamă:

— E foarte prevenitor din partea nepoatei tale că are puţină durere de cap în partea stângă; eu o am uneori în partea dreaptă. Dacă se va nimeri s-o avem în acelaşi timp şi să fim aşezaţi unul în faţa altuia, eu sprijinit pe cotul drept, ea pe cel stâng, şi cu capetele culcate pe palmă în direcţii opuse, vor rezulta două pan-danturi plăcute.

Căpitanul găsi acest lucru cam primejdios; Eduard însă exclamă:

— Fereşte-te, dragă prietene, de D! Ce s-ar face B dacă C i-ar fi răpit?

— O, ripostă Charlotte, îmi place să cred că răspunsul se înţelege de la sine.

— Fireşte, strigă Eduard: s-ar întoarce la A-ul lui, la alfa şi omega lui!

După care sări în picioare şi o strânse tare pe Charlotte la piept.