Capitolul IX.

Aniversarea sosise şi totul fusese terminat: întregul parapet care tivea şi înălţa drumul satului în partea dinspre apa, la fel şi drumul ce trecea pe lângă biserică, de unde urma o vreme linia cărării făcute de Charlotte, urcând apoi, şerpuitor, peste stânci şi lăsând coliba de muşchi întâi pe stânga, deasupra lui, iar apoi, după o întorsătură completă, pe stânga dedesubtul lui, pentru a ajunge, astfel, treptat, pe culme.

O societate numeroasă sosise în ziua aceea. Toată lumea merse la biserică, unde găsi adunată întreaga comunitate în veşminte de sărbătoare. După serviciul divin, băieţii, tinerii şi bărbaţii porniră în frunte, cum era rânduit; urmau stăpânii castelului împreună cu oaspeţii şi suita lor; fetiţele, fetele şi nevestele încheiau cortegiul.

La cotitura drumului fusese amenajat un loc stâncos mai înalt; acolo căpitanul îi invită pe Charlotte şi pe oaspeţi să se odihnească. De aici cuprindeau cu privirea întregul drum, ceata de bărbaţi care urcase până sus, femeile ce veneau în urmă şi care se perindau chiar acum prin faţa lor. Pe vremea splendidă ce domnea, priveliştea era încântătoare. Charlotte se simţi surprinsă, mişcată, şi strânse călduros mâna căpitanului.

Păşiră pe urmele mulţimii care înainta încet şi începuse să formeze un cerc în jurul locului unde avea să fie ridicata casa. Stăpânul clădirii cu ai săi, precum şi oaspeţii cei mai distinşi, fura invitaţi să coboare în adâncitura unde piatra de temelie, sprijinită pe o muchie, era pregătită pentru a fi lăsată în jos. Un zidar, frumos gătit, cu mistria într-o mină şi ciocanul într-alta, ţinu o plăcuta cuvântare, în versuri, pe care n-o putem reda, în proză, decât în chip nedesăvârşit.

„Trei lucruri, începu el, trebuie luate în seama la o clădire: să fie aşezata în locul potrivit, să aibă temelii solide, să fie desăvârşit executata. Primul lucru este de fapt treaba stăpânului: căci, după cum în oraş doar principele şi comuna pot hotărî în ce loc să se clădească, tot astfel la ţară este privilegiul stăpânului de a spune: aici se va ridica locuinţa mea şi numai aici.”

La aceste cuvinte, Eduard şi Ottilie nu îndrăzniră să schimbe vreo privire, cu toate că stăteau faţă-n faţă şi apropiaţi unul de altul.

„Al treilea lucru, desăvârşirea, cade în grija multor breslaşi: da, puţini sunt aceia ce nu-şi găsesc aici întrebuinţarea. Doar al doilea lucru, fundaţia, este sarcina zidarului şi, ca s-o spunem fără înconjur, partea cea mai însemnată a întregii lucrări. E o sarcină serioasă şi invitaţia noastră este plină şi ea de seriozitate, căci această solemnitate este celebrată în adânc. Înăuntrul acestei înguste săpaturi, ne onoraţi ca martori ai tainicei noastre săvârşiri. Vom aşeza îndată aceasta piatră bine cioplită, şi în curând pereţii de pământ, pe care îi împodobesc astăzi atâtea persoane arătoase şi demne, nu vor mai fi accesibili: vor fi acoperiţi.

Această piatră de temelie, care marchează prin colţul ei colţul drept al clădirii, prin unghiurile ei drepte regularitatea acesteia, prin feţele ei urmând firul cu plumb şi cumpăna, poziţia perpendiculară şi orizontală a tuturor zidurilor şi pereţilor, am putea s-o aşezăm fără grijă, căci stabilitatea i-ar fi asigurată de propria ei greutate. Dar nici aici nu va lipsi varul şi mortarul căci, după cum acei oameni înclinaţi prin natura unul spre altul sunt şi mai nedespărţiţi când îi uneşte legea, aşa şi pietrele, care s-ar îmbina fie şi numai prin forma lor, sunt şi mai bine unite prin aceşti lianţi; apoi, cum nu se cuvine să rămâi inactiv printre cei ce lucrează, nu vă veţi da înapoi şi ne veţi fi părtaşi la muncă şi aici.” întinse apoi mistria spre Charlotte, care o folosi ca să arunce var sub piatra. Şi alţi câţiva fură poftiţi să facă la fel şi numaidecât piatra fu lăsată la pământ; apoi ciocanul fu îndată înmânat lui Charlotte şi celorlalţi, pentru a consacra răspicat, prin câte trei lovituri, uniunea dintre piatra şi sol.

„Munca zidarului, urmă vorbitorul, executată, ce-i drept, acum sub cerul liber, se desfăşoară dacă nu totdeauna în taină, totuşi spre taină. Temelia, executată după regula, se acoperă, şi chiar în ce priveşte zidurile, pe care le ridicăm la vedere, abia dacă cineva îşi aduce aminte de noi la sfârşit. Mai mult bat la ochi lucrările pietrarului şi cioplitorului, iar noi suntem chiar nevoiţi să încuviinţam ca tencuitorul să şteargă cu totul urma niâinilor noastre şi să-şi însuşească opera noastră, acoperind-o, netezind-o şi colorând-o. Cine trebuie deci să aibă grijă mai mult decât zidarul ca lucrul ieşit din mâna lui să-l mulţumească pe el nsuşi prin faptul că e făcut cum se cuvine? Cine are mai mult temei decât el să-şi hrănească conştiinţa de sine? Când casa este ridicata, terenul nivelat şi pietruit, când faţada este acoperită cu ornamente, privirea lui pătrunde totuşi, prin toate învelişurile şi recunoaşte încă acele încheieturi regulate şi îngrijite, cărora întregul îşi datorează existenţa şi trăinicia.

Dar, după cum omul care a săvârşit o nelegiuire trebuie să se teamă că, în ciuda oricăror încercări de-a o ascunde, ea v; i ieşi totuşi la lumină, tot astfel cel care a făcut în taină binele tre buie să se aştepte ca şi acesta să iasă, împotriva voinţei sale, la iveala. Iată de ce facem din această piatra de temelie, în acelaşi timp o piatră comemorativă. În cele câteva adâncituri cioplite în ea, vom îngropa felurite obiecte menite să rămână mărturie pentru urmaşii îndepărtaţi. Aceste cutii de tablă, lipite cu cositor, conţin informaţii scrise; plăcile acestea de metal sunt gravate cu tot soiul de fapte memorabile; în aceste sticle frumoase îngropăm ce mai bun vin vechi, însemnând şi vârsta lui; nu lipsesc nici felurite monezi bătute anul acesta: pe toate le datorăm dărniciei stăpânului clădirii. Şi încă mai e loc destul pentru cazul că vreun oaspete sau privitor ar dori să transmită vreun obiect posterităţii.”

După o scurtă pauza, calfa de zidar se uită în jurul ei; dar, cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu era pregătit, fiecare era surprins, până ce, în sfârşit, un tânăr ofiţer vioi se hotărî şi spuse:

— Dacă e vorba să contribui cu un lucru ce n-a fost încă depus în acest tezaur, trebuie să-mi tai câţiva nasturi de la uniforma, care merită, desigur, să fie şi ei transmişi posterităţii.

Zis şi făcut! Acum le veniră multora idei asemănătoare. Femeile nu întârziară să depună câte unul din micii lor piepteni; flacoane mici cu săruri parfumate şi alte podoabe nu fura cruţate. Numai Ottilie şovăi până când Eduard o smulse, printr-o vorbă amabilă, din contemplarea tuturor obiectelor oferite drept contribuţie şi depuse în scobiturile pietrei. Ea îşi desprinse atunci de la gât lanţul de aur de care fusese atârnat portretul tatălui său şi-' aşeză cu un gest domol peste celelalte giuvaere; după care Eduard dispuse, cu o oarecare grabă, să se procedeze de îndată la aplicarea capacului bine ajustat peste deschizătura şi la fixarea lui cu tencuială.

Tânărul zidar, care se arătase cel mai activ în această treabă, reluă poza de orator şi urmă: „Aşezăm pe vecie această piatră de temelie spre a chezăşui cea mai îndelungată folosinţa stăpânilor de faţa şi viitori ai acestei case. Îngropând însă aici un fel de comoară, ne gândim totodată, cu prilejul celei mai temeinice dintre lucrări, la vremelnicia lucrurilor omeneşti: ne gândim la o posibilitate ca acest capac bine pecetluit să fie din nou ridicat, lucru ce s-ar putea întâmplă doar daca tot ce nici n-am ajuns încă să clădim ar fi nimicit.

Dar tocmai pentru ca această clădire să fie înălţată, înapoi gândul din viitor! Înapoi la prezent! Acum, după ce vom încheia serbarea de azi, ne apucăm îndată de lucru, pentru ca niciunul din breslaşii ce vor duce mai departe munca, deasupra temeliilor noastre, să nu fie nevoit a sta degeaba, pentru ca să se înalţe clădirea şi să fie isprăvită grabnic, iar din ferestrele ei, inexistente încă, stăpânul casei şi ai săi, împreună cu oaspeţii să-şi plimbe cu bucurie privirea asupra ţinutului. Drept care, beau în sănătatea lor şi a tuturor celor de faţă!”

Şi, cu aceasta, el goli dintr-o înghiţitura o cupa de cristal frumos şlefuită şi o aruncă în sus; căci e semnul unei bucurii nemăsurate să distrugi vasul de care te-ai folosit într-o împrejurare veselă. De asta data însă lucrurile se petrecură altfel: cupa nu mai căzu pe pământ, şi asta fără nici o minune.

Într-adevăr, pentru a înainta construcţia, în colţul opus, locul fusese săpat în întregime şi se începuse chiar înălţarea zidurilor, ridicându-se, pentru aceasta, schela la înălţimea trebuitoare.

Dacă, pentru această solemnitate, eşafodajul fusese anume acoperit cu scânduri şi o mulţime de spectatori căpătaseră învoire să urce pe el lucrul se făcuse spre folosul muncitorilor. Cupa zbura până acolo sus şi fu prinsă de un om, care văzu în această întâmplare un semn bun pentru el. O arătă de jur-împrejur fără s~o lase din mână, şi se văzură, gravate pe ea, într-o prea graţioasa înlănţuire, literele E şi O: era unul din paharele ce fuseseră fabricate pentru Eduard în tinereţea lui.

Schelăria se golise din nou şi cei mai sprinteni dintre oaspeţi se urcară pe ea ca să-şi arunce ochii împrejur; nu se găseau destule laude pentru frumoasa privelişte ce se oferea în toate direcţiile: căci ce nu descoperă acela ce stă pe un loc înalt, doar cu un cat mai sus decât alţii? Spre interiorul ţinutului ieşeau la iveală câteva sate noi; panglica argintie a râului se vedea desluşit; ba cineva pretindea că zăreşte chiar turlele capitalei. În partea din spate, după dealurile păduroase, se ridicau vârfurile albastre ale unor munţi depărtaţi, iar regiunea din apropiere putea fi cuprinsă în întregime.

— Ar mai trebui doar ca cele trei iazuri să fie unite într-un lac; atunci ochiul ar găsi aici tot ce e măreţ şi tot ce-şi poate dori, spuse unul.

— Asta s-ar putea face, spuse căpitanul, căci ele formau încă în vremea de demult un lac de munte.

— Rog însă numai să fie cruţat pilcul meu de platani şi de plopi, care stă atât de frumos lângă iazul din mijloc, spuse Eduard. Vezi – se întoarse el către Ottilie, făcând-o să înainteze câţiva paşi şi arătând spre vale – aceşti copaci i-am plantat eu însumi.

— De când stau oare acolo? Întrebă Ottilie.

— Cam de pe vremea de când eşti pe lume, răspunse Eduard. Da, scumpa mea copilă, plantam pe timpul când mai erai încă în legăn.

Întreaga sociatate se întoarse la castel. După încheierea mesei, fură poftiţi la o plimbare prin sat, pentru a inspecta şi acolo noile amenajări. Din îndemnul căpitanului, locuitorii se adunaseră în faţa caselor, nu stăteau în rânduri, ci grupaţi natural, pe familii parte ocupându-se cu treburile de la sfârşitul zilei, parte odihnindu-se pe noile bănci. Acceptaseră ca pe o plăcută datorie să împrospăteze, cel puţin duminica şi în zilele de sărbătoare, această curăţenie şi această rânduială.

O intimitate dublată de afecţiune, aşa cum se născuse între prietenii noştri, nu poate fi întreruptă decât în chip neplăcut de o societate mai numeroasă. Toţi patru fură mulţumiţi să se retragă singuri în marele salon; dar acest sentiment de linişte casnică fu oarecum tulburat de faptul că o scrisoare ce fusese înmuiată lui Eduard anunţa oaspeţi noi pentru a doua zi.

— Cum bănuisem, strigă Eduard lui Charlotte, contele nu se lasă aşteptat: soseşte mâine.

— Atunci nici baroana nu poate fi departe, răspunse Charlotte.

— Fireşte că nu! Adăugă Eduard; va sosi şi ea, pe un traseu aparte. Ne roagă să-i găzduim peste noapte şi doresc să-şi continue poimâine călătoria împreună.

— Trebuie deci să ne facem din timp pregătirile, Ottilie! Spuse Charlotte.

— Cum porunceşti să-i instalăm? Întrebă Ottilie. Charlotte îi dădu indicaţii generale şi Ottilie se îndepărta. Căpitanul se interesă de relaţiile dintre cele două persoane, pe care nu le cunoştea decât foarte vag. Odinioară, când fiecare din ei era căsătorit, se îndrăgostiseră pătimaş unul de altul. Două căsnicii nu puteau fi tulburate fără a face vâlvă; se gândiră la divorţ. Pentru baroană acesta devenise posibil, pentru conte nu. Se văzură nevoiţi să se separe de ochii lumii, dar legătura continuă; şi dacă iarna nu puteau fi împreună în oraşul de reşedinţa, îşi găseau o compensaţie vara, în diverse călătorii de plăcere şi la băi. Erau amândoi puţin mai în vârstă decât Eduard şi Charlotte şi legaţi cu toţii printr-o strânsă prietenie, din vremea petrecută, cu ani în urmă, la Curte. Păstraseră totdeauna bune relaţii, cu toate că Eduard şi Charlotte nu aprobau neapărat totul la prietenii lor. Numai că, de astă dată, sosirea lor apărea cu totul nedorită lui Charlotte şi, dacă ar fi căutat atent cauza, ar fi văzut că, de fapt, era la mijloc grija pentru Ottilie. Buna şi curata copilă nu trebuia să aibă atât de timpuriu în faţa ochilor un asemenea exemplu.

— Ar mai fi putut rămâne fiecare acasă câteva zile, până când fi isprăvit cu vânzarea fermei din pădure, spuse Eduard toceai când intra din nou Ottilie. Proiectul contractului e gata; una din copii o am aici, ne lipseşte însă cealaltă şi bătrânul nostru secretar e foarte bolnav.

Căpitanul se oferi să copieze actul; Charlotte de asemenea; dar împotriva acestui lucru erau de făcut unele obiecţiuni.

— Daţi-mi-l mie! Strigă cu oarecare precipitare Ottilie.

— N-ai s-o scoţi la capăt, spuse Charlotte.

— E drept că ar trebui să-l am poimâine dimineaţă şi e mult de scris, zise Eduard.

— Va fi gata, strigă Ottilie, care ţinea de-acum în mână hârtia. În dimineaţa următoare, pe când căutau să zărească din timp, de la catul de sus, sosirea oaspeţilor cărora voiau să le iasă fără greş în întâmpinare, Eduard spuse:

— Dar cel ce se-apropie, călare, atât de încet, acolo, pe drum, cine-o fi?

— Căpitanul descrise mai amănunţit înfăţişarea călăreţului.

— Atunci tot el e, spuse Eduard; căci amănuntele, pe care le vezi mai desluşit decât mine, se potrivesc perfect cu întregul pe care-l zăresc foarte bine. Este Mittler. Dar ce l-o fi făcând să călărească încet, atât de încet?

Personajul se apropie; era cu adevărat Mittler. Îl primiră amabil când urcă agale scara.

— De ce n-ai venit ieri? Îi strigă Eduard.

— Nu-mi plac serbările zgomotoase, ripostă celălalt. Astăzi însă, după ce-au trecut, vin să serbez în linişte, cu voi, aniversarea prietenei mele.

— Cum de poţi dispune de atâta timp? Întrebă în glumă Eduard.

— Vizita mea, dacă are vreun preţ pentru voi, o datoraţi unei reflecţii pe care am făcut-o ieri. M-am bucurat din inimă, o jumătate de zi, într-o casă în care mijlocisem pacea şi am auzit atunci că aici se serbează o zi de naştere. „S-ar putea privi, la urma urmei, ca egoism, mi-am spus eu în gând, faptul că nu înţelegi să te bucuri decât împreună cu aceia pe care i-ai convins să facă pace. De ce nu te-ai bucura o dată şi cu prietenii care ocrotesc şi întreţin pacea?” Zis şi făcut! Iată-mă aici, aşa cum îmi propusesem.

— Ieri ai fi dat de o societate mare, spuse Charlotte; astăzi nu găseşti decât una mică. Îi vei vedea pe conte şi pe baroană, care şi ei ţi-au mai dat de furcă.

Din mijlocul celor patru prieteni, care-l înconjuraseră pe acest ciudat bărbat ca pe un oaspete bine venit, el ţâşni cu iuţeală, întunecat, căutându-şi îndată pălăria şi cravaşa

— Parcă m-ar urmări totdeauna o zodie rea, de îndată ce vreau şi eu să mă odihnesc o dată şi să mă simt bine! Dar cine mă pune să-mi lepăd caracterul? N-ar fi trebuit să vin, şi acum iată-mă izgonit. Căci cu oamenii aceia nu vreau să rămân sub acelaşi acoperiş; şi fiţi cu băgare de seamă; ei n-aduc decât nenorociri! Firea lor e ca o plămadă care molipseşte totul.

Încercară să-l îmbuneze, dar în zadar.

— Cel ce aduce atingere căsătoriei, exclamă el, cel ce subminează, cu vorba sau chiar cu fapta, acest fundament al oricărei societăţi morale, acela va avea de-a face cu mine; sau, dacă nu izbutesc să-i pun frâu, nu vreau să ştiu de el. Căsătoria este începutul şi culmea oricărei civilizaţii. Ea îl îmblânzeşte pe sălbatic, iar omul cel mai cultivat n-are prilej mai bun de a-şi dovedi blândeţea. Ea trebuie să fie indisolubilă, căci aduce atâta fericire, încât orice nefericire izolată nici nu trage în cumpăna. Şi cum poate fi vorba de nefericire? Nerăbdarea e aceea care pune din când în când stăpânire pe om; şi atunci el găseşte de cuviinţă să se considere nefericit. Dar e de ajuns să lase acel moment să treacă şi se va considera fericit că un lucru care a dăinuit atât de mult mai dăinuie încă. Pentru despărţire nu există nici un temei suficient. Condiţia umană se situează la o asemenea altitudine în ce priveşte suferinţele şi bucuriile, încât nici nu se poate calcula cât se îndatorează doi soţi unul faţă de altul. E o datorie fără margini pe care numai veşnicia o poate stinge. Lucrul poate fi uneori incomod, sunt gata să recunosc, dar aşa şi trebuie. Nu suntem oare căsătoriţi şi cu conştiinţa, de care am vrea de multe ori să ne dezbărăm, căci e mai incomodă decât poate vreodată deveni un soţ sau o soţie?

El spuse toate astea cu aprindere şi ar mai fi urmat o bună vreme să vorbească, dacă poştalionii n-ar fi vestit, sunând din corn, ca soseau stăpânii lor, ale căror căleşti intrară în acelaşi timp în curtea castelului, din direcţii diferite, ca şi cum totul ar fi fost dinainte minuţios calculat. Când cei din casa alergară să-i întâmpine, Mittler se ascunse, ceru să i se aducă murgul la hanul din sat, încalecă şi porni mohorât mai departe.