Capitolul VIII.

Dis-de-dimineaţă căpitanul se grăbi să cerceteze locul, făcu întâi o schiţă fugitivă, iar când societatea îşi reînnoi, la faţa locului, hotărârea, făcu un plan precis împreună cu devizul şi cu tot ce trebuia. Pregătirile necesare nu suferiră amânare. Afacerea cu vânzarea fermei fu şi ea reluată îndată. Bărbaţii găsiră un nou prilej de activitate comună.

Căpitanul atrase atenţia lui Eduard că ar fi o amabilitate, ba chiar o datorie să serbeze ziua de naştere a lui Charlotte prin aşezarea pietrei fundamentale. Nu fu nevoie de multă stăruinţă pentru a învinge vechea aversiune a lui Eduard faţă de asemenea serbări, căci îi veni repede în minte să celebreze, de asemenea, în chip foarte solemn, ziua de naştere a lui Ottilie, care cădea mai târziu.

Charlotte, în ochii căreia noile lucrări şi tot ce era în legătură cu ele prezentau însemnătatea, seriozitatea, ba aproape un caracter problematic, îşi impunea să controleze încă o dată, pentru sine, devizele, împărţirea timpului şi a banilor. Cu toţii se vedeau mai rar ziua şi se regăseau cu o atât mai vie dorinţă seara.

Între timp, Ottilie luase pe deplin conducerea menajului; şi cum ar fi putut fi altfel, cu purtarea ei liniştită şi sigură? De altfel toată firea ei era orientată mai mult spre casă şi spre treburile domestice decât spre lume şi viaţa în aer liber. Eduard observă curând că ea lua parte de fapt numai din amabilitate la plimbările prin împrejurimi, că rămânea seara mai multa vreme afara numai din obligaţia de a se arăta sociabilă, găsind, ce-i drept, uneori un pretext de activitate casnică pentru a se întoarce înăuntru. El se pricepu, de aceea, în scurt timp, să organizeze în aşa fel plimbările în comun, încât să fie din nou acasă cu toţii înainte de apusul soarelui, şi începu, lucru la care renunţase multă vreme, să citească celorlalţi, cu glas tare, poezii, mai ales dintre acelea în recitarea cărora putea fi pusă expresia unei iubiri pure, dar pasionate.

De obicei, şedeau seara în jurul unei mici mese, fiecare la locul său tradiţional: Charlotte pe sofa, Ottilie pe un taburet în faţa ei, bărbaţii ocupând celelalte două laturi. Ottilie era aşezată la dreapta lui Eduard, direcţie în care el împingea şi lampa când citea. Atunci Ottilie se muta mai aproape pentru a se uita în carte, căci ea se încredea mai mult în ochii ei decât în buze străine; iar Eduard îşi împingea şi el scaunul spre ea, pentru a-i înlesni lucrul acesta cât mai mult; făcea chiar, uneori, pauze mai lungi decât ar fi fost necesar, ca să nu întoarcă foaia înainte de a fi ajuns şi ea la capătul ei.

Charlotte şi căpitanul le observau bine jocul şi se priveau Uneori zâmbind; dar amândoi fură surprinşi de un alt semn prin care se dezvăluia, întâmplător, înclinaţia ascunsă a lui Ottilie.

Într-o seară, care fusese în parte pierdută pentru mica socie-tate, din cauza unei vizite plictisitoare, Eduard făcu celorlalţi propunerea să mai rămână împreună. Se simţea dispus să-şi reia flautul, care nu-i mai era de mult în atenţie. Charlotte căută sonatele pe care obişnuiau să le cânte împreună şi, cum nu reuşea să le găsească, Ottilie recunoscu, după o oarecare şovăială, că le luase cu ea în camera ei.

— Şi poţi, vrei să mă acompaniezi la clavecin? Exclamă Eduard, căruia îi străluceau ochii de bucurie.

— Cred că are să meargă, răspunse Ottilie.

Aduse notele şi se aşeză la clavecin. Cei doi ascultători îşi încordară atenţia şi fura surprinşi de chipul desăvârşit în care Ottilie studiase pentru ea însăşi piesa muzicală, dar şi mai surprinşi de dibăcia cu care ştia să o adapteze la felul de a cânta al lui Eduard. „Ştia s-o adapteze” nu e expresia justa, căci, dacă atârna de îndemânarea şi libera voinţa a lui Charlotte să încetinească aici, sau să ţină mai încolo pasul, de dragul soţului ei, care uneori şovăia, alteori o lua grăbit înainte, Ottilie, care auzise sonata cântată de câteva ori de cei doi, părea s-o fi studiat numai în sensul în care o executa el. Îşi însuşise în aşa măsură lipsurile lui, încât din aceasta rezulta iarăşi un fel de întreg viu, care, deşi nu se mişca în tact, suna totuşi extrem de plăcut şi de armonios. Compozitorul însuşi s-ar fi bucurat să audă opera lui deformată cu atâta dragoste.

Charlotte şi căpitanul asistau în tăcere la această scenă bizara, neaşteptata, cu sentimentul ce-l încerci adesea când observi acţiuni copilăreşti pe care, din pricina urmărilor lor îngrijorătoare nu poţi să le aprobi cu totul, dar nici să le blamezi, ba chiar îţi vine, poate, să le invidiezi. Căci, la drept vorbind, înclinaţia lor reciprocă era în creştere, la fel cu a celorlalţi doi, şi poate chiar mai primejdioasa, prin faptul că şi unul şi altul erau mai serioşi, mai siguri de ei înşişi, mai capabili de a se stăpâni.

Căpitanul începea să simtă că o deprindere irezistibilă ameninţa să-l înlănţuie de Charlotte. Reuşi să-şi impună a evita orele la care Charlotte obişnuia să vină la locul noilor lucrări, prin aceea că se scula dis-de-dimineaţă, rânduia totul, retrăgându-se apoi, ca să lucreze în aripa castelului unde locuia. În primele zile, Charlotte socoti acest lucru întâmplător; îl căută pe căpitan în toate locurile posibile; apoi simţi că-l înţelege şi-l stimă cu atât mai mult.

Dacă evita să fie acum singur cu Charlotte, căpitanul era cu atât mai zelos să anime şi să grăbească amenajările în vederea serbării srtălucitoare a zilei ei de naştere, ce se apropia: căci, în timp ce făcea să înainteze din vale, din spatele satului, drumul cel comod, el punea să se lucreze şi de sus, sub cuvânt că extrage piatră, şi rânduise şi calculase totul în aşa fel, încât cele două părţi ale drumului să se întâlnească abia în noaptea din ajun. Pentru noua casă de pe culme, scobitura pivniţei se şi afla pregătită, mai mult tăiată în stâncă decât săpata în pământ, şi o frumoasă piatra de temelie, cu compartimente şi plăci de acoperire era gata cioplită.

Activitatea exterioară, toate aceste mici intenţii amabile, tăinuite, ca şi sentimentele lor lăuntrice, mai mult sau mai puţin înăbuşite, nu lăsau deloc conversaţia să se anime, atunci când micul grup se găsea laolaltă, aşa că Eduard, care avea senzaţia că ceva lipseşte, îl invită într-o seară pe căpitan să-şi aducă vioara şi s-o acompanieze pe Charlotte la clavecin. Căpitanul nu fu în stare să reziste dorinţei generale şi, astfel, ei doi executară împreună, cu sentiment, plăcere şi fantezie, una dintre cele mai grele piese muzicale, spre cea mai mare desfătare a lor înşişi şi a perechii ce-i asculta. Îşi promiseră să reînceapă mai des şi să exerseze mai mult în comun.

— Cântă mai bine decât noi, Ottilie, spuse Eduard. Să-i admirăm, dar să ne bucurăm totuşi cântând şi noi împreună.