Capitolul X.

Oaspeţii fură primiţi cu urări de bun-sosit şi conduşi în casă; se bucurară că păşesc iarăşi prin încăperile în care petrecuseră odinioară atâtea zile frumoase şi pe care nu le mai văzuseră de multă vreme. Nespus de plăcută fu prezenţa lor şi pentru prieteni. Contele şi baroana s-ar fi putut număra printre acele nobile şi frumoase persoane pe care, la o vârstă mijlocie, aproape că le întâlneşti cu mai multă bucurie decât în tinereţe, căci, deşi le lipseşte poate ceva din strălucirea juvenilă, ele trezesc totuşi, o dată cu simpatia, o netăgăduită încredere. Şi această pereche se acomoda cât se poate de bine oriunde. Degajarea cu care primeau şi tratau situaţiile vieţii, veselia şi vizibila lor spontaneitate se transmiteau îndată celorlalţi şi o înaltă demnitate învăluia totul, fără să se observe vreo constrângere.

Această influenţă se făcu simţită imediat în sânul grupului. Nou-veniţii, descinşi direct din lumea mare, cum se putea vedea după îmbrăcăminte, după accesorii, ca şi după tot ce-i înconjura, formau oarecum cu prietenii noştri, cu viaţa lor rustică şi ascuns pătimaşă, un contrast, care dispăru însă foarte curând, căci amintirile vechi se contopiră cu simpatia actuală şi o conversaţie animată, pornită rapid, îi legă repede pe toţi.

Nu trecu însă mult şi o separare se şi produse. Doamnele se retraseră în aripa în care locuiau, unde se distrară îndeajuns făcându-şi tot felul de confidenţe şi prinzând să treacă în revistă ultimele modele şi croieli pentru rochiile de dimineaţă, pălării şi alte găteli, în timp ce bărbaţii se ocupară de noile berline, de prezentarea de cai, începând pe loc să se tocmească şi să facă schimburi.

Abia la masă se întâlniră din nou cu toţii. Îşi schimbaseră hainele, şi perechea sosită apăru şi de astă dată în cea mai favorabilă lumină. Tot ce purtau cei doi era nou şi făcea impresia că nu a mai fost văzut nicăieri, având totuşi de pe acum aerul de a fi devenit obişnuit şi comod prin folosinţă.

Conversaţia fu vioaie şi variată, căci în prezenţa unor asemenea persoane interesul pare să se îndrepte spre totul şi nimic. Foloseau limba franceză pentru ca servitorii să nu înţeleagă ce se spune, iar discuţiile alunecau cu dezinvoltură şi deliciu de la întâmplări din lumea înaltă la altele, din păturile de mijloc. Asupra unui singur punct conversaţia se opri mai mult decât ar fi fost firesc, atunci când Charlotte se interesă despre o prietenă din copilărie şi află cu oarecare surprindere că divorţul ei avea să fie pronunţat în curând.

— E neplăcut, spuse Charlotte, ca atunci când socoteşti că prietenii absenţi sunt o dată pentru totdeauna în siguranţă şi că o prietenă pe care o iubeşti e căpătuită, să afli iarăşi, pe negândite, că soarta ei este în cumpănă şi că viaţa ei va trebui să urmeze cărări noi, poate la fel de nesigure.

— La drept vorbind, draga mea, răspunse contele, vina e a noastră dacă suntem surprinşi în acest chip. Ne place să ne reprezentăm lucrurile pământeşti şi îndeosebi legăturile matrimoniale ca foarte trainice; iar în ce priveşte ultimul punct, comediile, pe care le vedem reluate neîncetat, ne duc la astfel de închipuiri care nu coincid cu mersul lumii. În comedie vedem căsătoria înfăţişată ca ţintă supremă a unei dorinţe, a cărei împlinire este amânată prin piedicile ivite în cursul mai multor acte şi, în clipa când această ţintă este atinsă, cortina cade şi satisfacţia momentului se prelungeşte în sufletul nostru. În lume lucrurile se petrec altfel; aici jocul continuă după cortină şi, când Ceasta se ridică iarăşi, ai prefera să nu mai vezi şi nici să nu mai auzi ceva din el.

— Chiar aşa rău nu pot sta lucrurile, spuse Charlotte zâmbind, fiindcă vedem că şi persoane care au coborât de pe această scenă ar fi foarte dispuse să joace iarăşi un rol pe ea.

— La asta nu se poate replica, spuse contele. Oamenii îşi asumă cu plăcere un rol nou; cunoscând bine lumea, ne dăm seama că şi în căsătorie numai această durata eternă, categorică, în mijlocul atâtor lucruri schimbătoare, e aceea care poartă în sine ceva nepotrivit. Unul dintre prietenii mei a cărui bună dispoziţie se manifesta mai ales în propuneri pentru legi, afirmă că fiecare căsătorie n-ar trebui încheiată decât pe cinci ani. Acesta, susţinea el, e un număr nepereche, frumos şi sacru, iar un atare răstimp ar fi tocmai îndestulător pentru ca doi soţi să se cunoască între ei, să aducă pe lume copii, să se certe şi, ce e mai frumos, să se reîmpace. De obicei, el exclama: „Ce fericit s-ar scurge prima perioadă! Doi, trei ani, cel puţin, ar trece în chip plăcut. Pe urmă, unul din parteneri ar ţine desigur să vadă legătura durând mai mult, amabilitatea ar creşte pe măsură ce s-ar apropia termenul rezilierii. Partenerul indiferent, ba chiar nemulţumit, ar fi îmbunat şi câştigat printr-o asemenea purtare. Aşa cum uiţi de trecerea orelor când te afli într-o bună companie, acea pereche ar uita că vremea se scurge şi s-ar găsi extrem de agreabil surprinsă observând, abia după expirarea termenului, că el a şi fost, tacit, amânat.”

Oricât de cuviincios şi de vesel sunau aceste cuvinte şi cu: oate că, după cum simţea bine Charlotte, se putea da acestei:; lume o tălmăcire profund morală, asemenea declaraţii nu-i erau plăcute, mai ales din grijă pentru Ottilie. Ştia prea bine că nimic nu e mai primejdios decât o conversaţie din cale-afară de liberă, care tratează o situaţie condamnabilă sau pe jumătate condamnabila ca pe una obişnuită, normală, ba chiar demnă de laudă; şi în această categorie intră negreşit tot ce aduce o atingere legăturii conjugale. Căuta de aceea, cu dibăcia ei obişnuită, să abată conversaţia de la această temă; cum totuşi nu izbuti, îi păru rău că Ottilie organizase totul atât de bine încât să nu fie obligată să se scoale de la masă. Calmă şi atenta, copila se înţelegea cu majordomul prin semne şi priviri, astfel că tot serviciul mergea de minune, cu toate că livreaua era purtată de câţiva servitori noi şi neîndemânatici.

Şi astfel contele, nesimţind diversiunea lui Charlotte, continuă să-şi exprime părerea despre acest subiect. Pe el, care în general nu obişnuia să devină cât de cât supărător în conversaţie, această problemă îl apăsa prea mult pe suflet, iar greutăţile întâmpinate în despărţirea de soţia lui îl făceau să fie amar faţă de tot ce privea legătura conjugală, pe care totuşi o dorea atât de arzător cu baroana.

— Prietenul acela, urmă el, mai formula alt proiect de lege. „O căsnicie să fie considerată indisolubila numai atunci când ori amândouă părţile, ori cel puţin una din ele, e căsătorită pentru a treia oară. Căci o asemenea persoană recunoaşte fără putinţă de tăgadă că, pentru ea, căsătoria este indispensabilă. Într-un asemenea caz, e cunoscută totodată şi comportarea ei din căsătoriile anterioare precum şi dacă are ciudăţenii din acelea care să ducă mai des la despărţire decât relele însuşiri. Este deci nevoie ca fiecare parte să ia informaţii despre cealaltă, fiind cu băgare de seamă atât faţă de cei căsătoriţi cât şi faţă de cei necăsătoriţi, căci nu se ştie cum se pot prezenta cazurile.”

— Aceasta ar spori, fireşte, mult interesul societăţii, spuse Eduard căci într-adevăr, astăzi, dacă suntem căsătoriţi, nimeni nu mai întreabă nici de virtuţile, nici de cusururile noastre.

— Într-o asemenea rânduială, interveni baroana zâmbind, scumpii noştri amfitrioni ar fi şi depăşit cu succes două trepte şi s-ar putea pregăti pentru cea de-a treia.

— La ei lucrurile au reuşit, spuse contele; aici moartea a făcut de bunăvoie ceea ce consistoriile nu obişnuiesc să facă decât în silă.

— Să-i lăsam pe morţi să se odihnească, riposta Charlotte cu o privire pe jumătate serioasă.

— De ce? Interveni contele, din moment ce ne putem aduce aminte de ei cu toată cinstea? Au fost destul de modeşti să se Mulţumească numai cu câţiva ani, în schimbul binelui pe care, &1 atâtea sensuri, l-au lăsat în urma lor.

— Numai de n-ar trebui, în asemenea cazuri, să se aducă drept jertfă cei mai buni ani ai vieţii, spuse baroana cu un oftat înăbuşit.

— E adevărat, reluă contele; am avea de ce să desperăm dacă îndeobşte în lume n-ar fi atât de puţine lucrurile care să aibă urmările dorite. Copiii nu împlinesc ceea ce promit; tinerii, foarte rar, şi, dacă îşi ţin cuvântul, atunci lumea e aceea ce nu şi-l ţine faţă de ei.

Charlotte, mulţumită de a vedea conversaţia luând o altă întorsătură, spuse cu veselie:

— Ei da! Trebuie şi aşa să ne deprindem destul de timpuriu a ne bucura de ce e bun doar cu porţia şi cu bucata.

— Desigur, răspunse contele, aţi avut parte amândoi de vremuri frumoase. Când îmi aduc aminte de anii când dumneata şi Eduard formaţi cea mai frumoasă pereche de la Curte! Astăzi, nici vorbă de timpuri atât de strălucite, sau de figuri atât de radioase. Când dansaţi împreună ochii tuturora erau îndreptaţi spre voi; şi cât de solicitaţi eraţi amândoi, în vreme ce n-aveaţi ochi decât unul pentru altul!

— Întrucât atâtea lucruri s-au schimbat, spuse Charlotte, cred că putem să ascultăm cu modestie aprecierile frumoase.

— Adesea l-am dezaprobat în taină pe Eduard, spuse contele, pentru că n-a fost mai perseverent; căci, până la urmă, ciudaţii lui părinţi ar fi cedat, şi a câştiga zece ani de tinereţe nu este o nimica toată.

— Trebuie să-i iau apărarea, interveni baroana. Nici Charlotte nu era cu totul fără vină, cu totul lipsită de cochetărie şi, cu toate că îl iubea pe Eduard din adâncul inimii, alegându-şi-l în taină ca soţ, am fost martora felului cum îl chinuia deseori, astfel încât a fost uşor de împins la nenorocita hotărâre de a pleca în călătorie, de a se depărta, de a se deprinde să trăiască fără ea.

Eduard făcu baroanei din cap un semn de aprobare şi-i păru recunoscător pentru intervenţia ei.

— Şi acum, urmă ea, trebuie să adaug un cuvânt pentru dezvinovăţirea lui Charlotte: bărbatul, care o curta pe-atunci se remarcase de mult prin înclinaţia pentru ea şi, când îl cunoşteai mai bine, era, cu siguranţă, mai amabil decât vreţi să admiteţi voi ceilalţi.

— Scumpă prietenă, răspunse contele cam aprins, să recunoaştem că el nu-ţi era cu totul indiferent şi că, de fapt, Charlotte avea mai mult temei să se teamă de dumneata decât de vreo alta. După părerea mea, este o trăsătură foarte frumoasă a femeilor aceea că păstrează atâta timp afecţiunea lor pentru un bărbat, fără s-o lase să fie tulburată sau suprimată de nici un fel de despărţire.

— Această frumoasă însuşire, replică baroana, bărbaţii o au în şi mai mare măsură. Cel puţin în ce te priveşte, scumpul meu conte, am observat că nimeni n-are mai multă putere asupra dumitale decât o femeie pentru care ai avut odinioară o înclinaţie. Astfel, te-am văzut, la rugămintea uneia, dându-ţi mai multă osteneală să dobândeşti ceva pentru ea decât ar fi obţinut poate de la dumneata prietena din acel moment.

— Un asemenea reproş poate fi acceptat bucuros, răspunse contele; dar, în ce-l priveşte pe primul bărbat al lui Charlotte, nu-l puteam suferi tocmai pentru că mi-a răzleţit frumoasa pereche: o pereche cu adevărat predestinată, care, odată unită, n-avea nici să se teamă de acel termen fatal de cinci ani, nici să se gândească la o a doua sau chiar la o a treia căsătorie.

— Vom încerca, spuse Charlotte, să recâştigăm timpul pierdut.

— Atunci va trebui să nu zăboviţi, spuse contele. Căsătoriile dumneavoastră dintâi, continuă el cu oarecare vehemenţă, au fost, s-o spunem deschis, de-a dreptul detestabile; şi, din păcate, căsătoriile au, în genere – îngăduiţi-mi o expresie mai violentă -ceva neghiob: ele strică relaţiile cele mai tandre şi, de fapt, totul nu se datorează decât greoaiei securităţi pe care o urmăreşte cel Puţin una din părţi. Totul se înţelege de la sine şi soţii par a se fi Unit doar pentru ca, de atunci încolo, fiecare în parte să-şi vadă de drumul lui.

În acel moment, Charlotte, care voia să pună capăt o dată Pentru totdeauna acestei conversaţii, recurse la o întorsătură ndrăzneaţă, care îi reuşi. Discuţia deveni mai generală, cei doi ţi şi căpitanul avură putinţa să ia parte la ea; chiar şi lui Ottilie i se dădu prilejul să vorbească, şi desertul fu gustat în cea mai bună dispoziţie, lucru la care contribuiră cum nu se poate mai bine bogăţia fructelor prezentate în coşuleţe graţioase şi belşugul pestriţ de flori împărţite cu gust în vase de preţ.

Se vorbi şi despre noile amenajări din parc, care fură vizitate îndată după masă. Ottilie se retrase sub pretextul ocupaţiilor ei casnice; de fapt însă, ea reluă transcrierea documentului. Contele se întreţinu cu căpitanul; mai târziu, Charlotte li se alătură. Când ajunseră pe culme, iar căpitanul alergă cu amabilitate pentru a aduce de jos planul, contele îi spuse lui Charlotte:

— Bărbatul acesta îmi place extraordinar de mult. E foarte instruit şi are logică în tot ce spune. Tot aşa activitatea lui pare foarte serioasă şi susţinută. Ceea ce face el aici ar avea, într-un cerc mai înalt, o însemnătate considerabilă.

Charlotte ascultă laudele la adresa căpitanului cu o intimă mulţumire. Se stăpâni însă şi confirmă cu calm şi claritate cele spuse. Dar care nu-i fu surprinderea când contele urmă:

— Această cunoştinţă se nimereşte bine. Cunosc un post pentru care acest om e cu totul potrivit şi, recomandându-l, pot în acelaşi timp să-l fac fericit pe el şi să îndatorez un prieten sus-pus.

Fu ca şi cum un trăsnet ar fi lovit-o peCharlotte. Contele nu observă nimic, căci femeile, deprinse să se stăpânească fără încetare, păstrează chiar şi în cazurile cele mai extraordinare un fel de cumpăt aparent. Ea nu-i mai auzi însă cuvintele, când contele adăugă:

— Când am ajuns la o convingere, nu zăbovesc mult. Mi-arn şi compus în minte scrisoarea şi sunt grăbit s-o scriu. Îmi veţi procura un curier călare pe care să-l pot trimite încă în seara asta.

Charlotte simţea o sfâşiere lăuntrică. Surprinsă de aceste propuneri precum şi de ea însăşi, nu putea scoate o vorbă. Din fericire, contele urmă să vorbească despre proiectele sale cu privire la căpitan, ale căror avantaje nu puteau să nu devină pentru Charlotte tot mai evidente. În acel moment, căpitanul reveni şi-şi desfăşură sulul în faţa contelui. Dar ea, cu ce privire schimbată se uită la prietenul pe care urma să-l piardă! Cu un salut abia schiţat, se întoarse şi se grăbi să coboare spre coliba de muşchi. Încă la jumătatea drumului o înecară lacrimile, apoi se aruncă în încăperea strimta a micului ermitaj şi căzu pradă cu totul unei dureri, unei patimi, unei disperări în privinţa cărora, câteva clipe mai-nainte, nu avusese nici cea mai mică bănuială.

Pe de altă parte, Eduard se plimbase cu baroana în lungul iazurilor. Femeie perspicace căreia îi plăcea să fie informată despre toate, ea observă curând, în cursul unei conversaţii fin iscoditoare, că Eduard se pierdea în laude la adresa lui Ottilie; şi se pricepu să-i dezlege încetul cu încetul limba, în chip atât de natural, încât, până la urmă, nu-i rămase nici o îndoială că nu era vorba doar de o pasiune crescândă, ci de una ajunsa cu adevărat la plenitudine.

Femeile măritate, chiar dacă nu se iubesc una pe alta, sunt totuşi solidare, mai ales împotriva fetelor tinere. Urmările acestei înclinaţii apărură de îndată limpede minţii ei experimentate. La aceasta se adăugă faptul că, încă în dimineaţa acelei zile, vorbise cu Charlotte despre Ottilie, dezaprobase şederea la ţară a acestei copile, mai ales ţinând seama de firea ei reţinuta, şi propusese s-o ducă pe Ottilie în oraş la o prietenă care cheltuia mult pentru educaţia singurei ei fiice, căutându-i doar o tovarăşă blinda; aceasta avea să fie privita ca o a doua fiică şi să se bucure de aceleaşi avantaje.

Acum însă, privirea aruncata în sufletul lui Eduard schimbă această simplă sugestie a baroanei, în intenţie ferma, şi cu cât lucrul i se limpezea mai bine înainte, cu atât mai mult măgulea ea exterior dorinţele lui Eduard. Căci nimeni nu era mai stăpân Pe sine decât această femeie, şi controlul pe care-l exercităm upra noastră în ocazii extraordinare ne deprinde să tratăm cu Prefăcătorie chiar şi un caz din cele mai comune, ne dispune, ca unii ce avem atâta putere asupra noastră, să extindem aceasta dominaţie şi asupra celorlalţi, spre a compensa într-un fel, prin succese exterioare, ceea ce ne lipseşte lăuntric.

La această stare de spirit se adaugă, de obicei, un fel de °ucurie răutăcioasă, tainică în faţa orbirii celorlalţi, în faţa Conştientei care îi face să cadă în cursa. Ne bucurăm nu numai de succesul imediat, ci, în acelaşi timp, de jena ce-i va cuprinde, pe neaşteptate, mai târziu. Şi astfel, baroana fu destul de răutăcioasă ca să-l invite pe Eduard împreună cu Charlotte la culesul viilor pe domeniile ei, iar la întrebarea lui Eduard, care dorea să ştie dacă le e îngăduit s-o aducă şi pe Ottilie, să răspundă într-un chip pe care acesta îl putea interpreta, după plac, în favoarea sa.

Eduard se şi apucase să vorbească plin de încântare despre acel minunat ţinut, cu marele râu, dealurile, stâncile şi podgoriile lui, despre vechi castele şi plimbări cu barca, despre plăcerile culesului, ale tescuitului şi toate celelalte, bucurându-se dinainte, cu voce tare, în inocenţa inimii sale, de impresia pe care scene de acest fel aveau s-o facă asupra sufletului tânăr al lui Ottilie. În acea clipă o văzură pe Ottilie apropiindu-se, şi baroana se grăbi să-i ceară lui Eduard să nu scape cumva vreo vorbă despre această călătorie proiectată pentru toamnă, căci, de obicei, lucrurile de care te bucuri cu atâta timp înainte nu se împlinesc. Eduard îi făgădui, dar o sili să meargă mai repede în întâmpi-narea lui Ottilie, ba, la urmă, i-o luă câţiva paşi înainte, în graba lui de a ajunge la draga copilă. O bucurie adâncă iradia din toată făptura lui. Îisărută mâna în care îi puse un buchet de flori de câmp, pe care le culesese în drum. În faţa acestui spectacol, baroana se simţi aproape cuprinsă de amărăciune. Căci, dacă nu putea aproba ceea ce era vinovat în această pasiune, era cu atât mai puţin în stare să asocieze ceea ce era amabil şi atrăgător în purtarea lui Eduard cu fata aceea neînsemnată şi fără experienţa.

Când se regăsiră toţi la cină, o dispoziţie cu totul nouă se răspândise în sânul grupului. Contele, care întocmise scrisoarea şi expediase curierul încă înainte ca lumea să se aşeze la masă, se întreţinea cu căpitanul pe care, în seara aceea, îl luase lângă el, descosându-l din ce în ce mai mult, cu tact şi pătrundere. Baroana, aşezată la dreapta contelui, găsea puţină distracţie în acea parte, şi tot atât de puţină la Eduard; acesta, mai întâi însetat, apoi animat, nu cruţa vinul şi conversa însufleţit cu Ottilie pe care o atrăsese lângă el, în timp ce lui Charlotte, stând lângă căpitan în partea cealaltă, îi era greu, aproape cu neputinţă, să-şi ascundă mişcările inimii.

Baroana avu tot răgazul să-i studieze. Remarcă tulburarea lui Charlotte şi, întrucât nu avea în minte decât relaţiile lui Eduard cu Ottilie, se convinse uşor că şi Charlotte era preocupată şi supărata de purtarea soţului ei; chibzui, aşadar, asupra celei mai bune căi de a-şi atinge scopurile.

După cină continuă să domnească o oarecare dezbinare printre comeseni. Contele, care voia să-l cerceteze pe căpitan mai temeinic, trebui, în faţa acestui om atât de calm, câtuşi de puţin vanitos şi în genere laconic, să recurgă la fel de fel de ocolişuri pentru a afla ceea ce dorea. Umblau împreună încoace şi-ncolo, într-o parte a salonului, în vreme ce Eduard, înviorat de vin şi de speranţă, glumea cu Ottilie lângă o fereastră, iar Charlotte şi baroana se plimbau alături, mute, în partea cealaltă a salonului. Tăcerea lor, ca şi faptul că nu-şi găseau nici un rost, duseră în cele din urmă la o stagnare generală. Femeile se retraseră în aripa lor, bărbaţii în cealaltă, şi astfel ziua aceea păru încheiată.