Capitolul VI.

O trăsură care o aducea pe Ottilie oprise la scară. Charlotte îi ieşi în întâmpinare; amabila copilă se grăbi să se apropie, se aruncă la picioarele ei şi-i cuprinse genunchii cu braţele.

— De ce această umilire? Spuse Charlotte, care se simţi cam stingherită şi voi s-o ridice.

— N-o înţeleg ca pe o umilire, răspunse Ottilie, rămânând în poziţia dinainte. Îmi place doar să-mi aduc aminte de vremea când nu ajungeam mai sus de genunchii dumitale, fiind de pe atunci atât de sigură de dragostea ce-o nutreşti pentru mine.

Se ridică în picioare şi Charlotte o îmbrăţişa cu căldură. Fu prezentată bărbaţilor şi tratată de îndată cu deosebită atenţie, ca o invitată. Frumuseţea e pretutindeni un oaspete bine venit. Părea atentă la conversaţie, fără a participa însă la ea.

În dimineaţa următoare, Eduard îi spuse lui Charlotte:

— E o fată plăcută, amuzantă.

— Amuzantă? Ripostă Charlotte cu un zâmbet; dar încă nici n-a deschis gura.

— Aşa? Răspunse Eduard, părând a ezita. Ce lucru uimitor! Charlotte dădu celei nou-venite doar puţine indicaţii asupra felului cum trebuiau conduse treburile casnice. Ottilie înţelesese repede întreaga rânduiala, ba, mai mult încă, o simţise. Pricepea uşor ce avea de făcut pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Totul fu executat punctual. Ştia să dispună fără a părea să poruncească, iar acolo unde câte unul zăbovea, se grăbea să facă ea însăşi treaba.

De îndată ce îşi dădu seama cât timp liber îi rămânea, o rugă pe Charlotte să-i dea voie să-şi fixeze orele de învăţătură, care fură de atunci respectate cu exactitate. Executa temele într-un chip despre care Charlotte fusese informată de către asistent. Fu lăsată în voia ei. Numai câteodată Charlotte căuta s-o stimuleze. Astfel, îi strecura uneori pene uzate pentru a o deprinde să scrie cu o trăsătură mai liberă; dar şi pe acestea Ottilie le ascuţea repede, din nou, cu cuţitul.

Cele două femei se înţeleseră să vorbească franţuzeşte când erau singure; şi Charlotte persistă, cu atât mai mult cu cât Ottilie era mai vorbăreaţă în această limbă străina, căci exersarea ei îi fusese impusă ca o datorie. Atunci spunea adeseori, mai mult Parcă decât ar fi dorit. În chip deosebit se delecta Charlotte cu o descriere întâmplătoare, ce-i drept exactă, dar binevoitoare, a întregului pension. Ottilie deveni pentru ea o plăcută companie, făcând-o să spere că va găsi cândva în ea o prietenă de nădejde.

Între timp, Charlotte reluă hârtiile mai vechi ce se refereau ta Ottilie, pentru a-şi reaminti aprecierile directoarei şi ale asistentului ei asupra bunei copile şi a le compara cu însăşi personalitatea ei. Căci Charlotte era de părere că nu poţi să te familiarizezi destul de repede cu caracterul oamenilor cu care urmează să trăieşti, pentru a şti ce poţi aştepta de la ei, ce poţi educa în ei, sau ce trebuie o dată pentru totdeauna să le îngădui sau să le ierţi.

Cu toate că această cercetare n-o făcu să găsească nimic nou, multe trăsături cunoscute câştigară în însemnătate şi deveniră mai izbitoare pentru ea. Astfel, de pildă, cumpătarea lui Ottilie la mâncat şi băut era cu adevărat de natură să-i dea griji.

Ceea ce le preocupă în primul rând pe cele două femei fu ţinuta. Charlotte pretinse lui Ottilie să apară în rochii mai bogate şi mai alese. Fără zăbavă, buna şi sârguitoarea copilă îşi croi singură stofele primite în dar mai înainte şi se pricepu, cu puţin ajutor din partea altora, să şi le potrivească repede şi cum nu se poate mai graţios. Noile toalete la modă îi puseră mai mult în valoare statura, deoarece, prin faptul că aspectul plăcut al unei persoane se răsfrânge şi asupra veşmintelor, ai mereu impresia că o vezi sub un chip nou, mai atrăgător, atunci când îşi împrumută farmecul unei găteli noi.

În acest fel, ea deveni pentru cei doi bărbaţi, încă de la început şi apoi din ce în ce mai mult – ca să spunem lucrurilor pe nume – o adevărată desfătare a ochilor. Căci, dacă smaraldul face bine văzului prin culoarea lui minunată, ba exercită o putere tămăduitoare asupra acestui nobil simţ, frumuseţea omeneasca acţionează cu o forţă încă mult mai mare asupra simţirii exterioare şi lăuntrice. Acela care o zăreşte nu poate încerca, sufleteşte, nimic rău; el se simte în armonie cu sine însuşi şi cu lumea.

Societatea câştigase, de aceea, în mai multe privinţe prin sosirea lui Ottilie. Cei doi prieteni respectau tot mai regulat orele, ba chiar minutele reuniunilor. Nu se făceau aşteptaţi mai mult decât era îngăduit nici pentru masă, nici pentru ceai, nici pentru plimbare. Nu se ridicau cu atâta grabă de la masă, mai ales seara Charlotte observă prea bine acest lucru şi nu scăpă din ochi pe niciunul din ei. Căuta să descopere dacă iniţiativa aparţinea unuia mai mult decât celuilalt, dar nu putea să observe nici o deosebire. Amândoi se arătau în general mai sociabili. În conversaţiile lor, păreau să chibzuiască ce anume ar fi potrivit pentru a trezi interesul lui Ottilie, ce ar corespunde mai bine înţelegerii şi cunoştinţelor ei. Când făceau o lectură sau povesteau, se opreau până când ea se întorcea. Deveniră -aai blânzi şi, în general, mai comunicativi.

Ca răspuns la aceasta, zelul lui Ottilie creştea zi de zi. Cu cât ajungea să cunoască mai bine casa, oamenii, situaţia, cu atât mai sprinten intervenea, cu atât mai repede înţelegea fiecare privire, fiecare mişcare, o jumătate de cuvânt, un sunet. Atenţia ei calmă rămânea totdeauna egală sieşi, ca şi mobilitatea ei măsurată. Ea se aşeza, se scula, ieşea, venea, căuta, aducea, se reaşeza fără nici un semn de agitaţie; era o veşnică schimbare, o veşnică şi plăcută mişcare. La aceasta se adăuga faptul că mersul ei nu se auzea niciodată, atât de uşor călca.

Această amabilă serviabilitate a lui Ottilie o bucura mult pe Charlotte. Un singur lucru, care nu-i părea cu totul potrivit, nu-l ascunse însă lui Ottilie.

— Este una din atenţiile cele mai vrednice de laudă, îi spuse ea într-o zi, faptul că atunci când cineva scapă un lucru din mână ne aplecăm şi căutăm repede să-l ridicăm. Ne recunoaştem, parcă, prin aceasta, datori să-l servim; numai că, într-o societate mai largă, trebuie să chibzuim cui anume îi arătăm o atare deferentă. Faţă de femei nu vreau să-ţi prescriu nici o regulă în această privinţă. Eşti tânără. Faţă de cele mai sus-puse şi de cele mai în vârstă e o datorie; faţă de cele de o seamă cu tine, o politeţe; faţă de cele mai tinere şi de condiţie mai umilă, te arăţi prin aceasta umană şi bună; nu-i stă însă bine unei femei să arate această supunere şi serviabilitate faţă de bărbaţi.

— Voi căuta să mă dezvăţ, răspunse Ottilie. Îmi vei ierta însă această purtare nepotrivită, dacă îţi voi spune cum am ajuns s-o adopt. Ni s-a predat istoria; n-am reţinut din ea atât cât s-ar fi cuvenit, căci nu ştiam la ce mi-ar putea servi. Doar întâmplări! Zolate mi-au rămas întipărite în minte; de pildă următoarea: Când Carol I al Angliei stătea în faţa aşa-zişilor săi judecători, Măciulia de aur a bastonaşului pe care-l purta căzu jos. Obişnuit Ca> la asemenea prilejuri, toată lumea să sară spre a-l servi, el păru să se uite în jurul lui şi să aştepte ca, şi de astă dată, cineva să-i facă acest mic serviciu. Nimeni nu se mişcă; el se aplecă singur să ridice măciulia. Acest lucru mi s-a părut atât de dureros, nu ştiu dacă pe bună dreptate, încât, din clipa aceea, nu pot să văd ceva căzut din mâna cuiva fără să mă aplec ca să-l ridic. Cum însă faptul acesta poate să nu fie totdeauna potrivit, iar eu, continuă ea zâmbind, nu pot povesti de fiecare data istorioara mea, voi căuta să mă reţin mai mult pe viitor.

Între timp, frumoasele înfăptuiri la care cei doi prieteni se simţeau chemaţi îşi urmau neîntrerupt cursul. Ba, zilnic, ei găseau prilejuri de a chibzui asupra unui lucru nou şi de a-l întreprinde.

Când, într-o zi, trecură împreună prin sat, ei observară cu neplăcere cât de mult se găsea acesta, în privinţa ordinii şi a curăţeniei, în urma acelor sate în care locuitorii sunt stimulaţi să se îngrijească atât de una cât şi de cealaltă, prin valoarea deosebită a locului.

— Îţi aduci aminte, spuse căpitanul, cum, în timpul călătoriei noastre prin Elveţia, ne-am exprimat dorinţa de a înfrumuseţa cu adevărat un aşa-zis parc câmpenesc, amenajând un sat situat la fel cu acesta, nu după felul elveţian de a construi, ci după rânduiala şi curăţenia elveţiană, care favorizează atât de mult folosinţa.

— Aici, de pildă, răspunse Eduard, lucrul ar putea fi făcut. Colina castelului se pierde spre poale într-un unghi proeminent; satul este construit destul de regulat, în semicerc, în partea cealaltă; între ele curge pârâul, împotriva revărsării căruia unul vrea să se apere prin bolovani, altul prin stâlpi şi, iarăşi, altul prin bârne, iar vecinul prin grinzi, niciunul ajutându-l prin aceasta pe celălalt, ba aducându-şi pagube şi sieşi şi celorlalţi. Aşa şi drumul, cu traseul lui stângaci, ba urcă, ba coboară, ba trece prin apă, ba peste pietre. Dacă oamenii ar pune mâna cu toţii, n-ar fi nevoie de o cheltuială prea mare pentru a ridica aici un parapet în semicerc, a înălţa în spatele lui drumul până la nivelul caselor, a crea spaţiul cel mai frumos, a face să domnească curăţenia şi a înlătura dintr-o dată, printr-o lucrare concepută amplu, toate masurile mărunte, insuficiente.

— Hai să încercam, spuse căpitanul, îmbrăţişând cu privirea toată poziţia şi apreciind-o cu repeziciune.

— Nu-mi place să am de-a face cu târgoveţii şi ţăranii, dacă nu pot să le poruncesc pur şi simplu, replica Eduard.

— Nu greşeşti pe de-a-ntregul, răspunse căpitanul, căci şi mie asemenea treburi mi-au pricinuit multe necazuri în viaţa. Ce greu îi e omului să cântărească just ce trebuie jertfit în schimbul a ceea ce e de câştigat! Ce greu e să doreşti scopul şi să nu refuzi mijloacele! Mulţi confunda chiar mijloacele cu scopul, bucu-rându-se de cele dintâi fără a-l avea în vedere pe cel din urmă. Pentru fiecare rău se caută remediul doar în locul unde s-a ivit, şi oamenii nu se preocupă de punctul din care el izvorăşte de fapt şi de unde acţionează. De aceea e atât de greu să te sfătuieşti, mai ales cu mulţimea, care, în treburile zilnice, e destul de rezonabilă, dar vede rareori mai departe decât ziua de mâine. Dacă se mai adaugă şi faptul ca, într-o lucrare de interes comun, unul urmează să piardă, iar celălalt să câştige, este limpede că nu se poate realiza absolut nimic prin bunăvoinţă. Tot ce priveşte binele cu adevărat comun trebuie promovat prin autoritatea suverană neîngrădită.

Pe când stăteau şi vorbeau, se apropie de ei, cerşind, un om ce părea mai mult obraznic decât nevoiaş. Eduard, căruia nu-i plăcea să fie întrerupt şi inoportunat, îl ocări, după ce îl respinsese zadarnic de câteva ori în chip mai calm; când însă bădăranul se depărta cu paşi mici, mârâind, ba ocărind la rândul lui şi invocând drepturile cerşetorului, căruia ţi-e permis să-i refuzi o Pomană, dar nu şi să-l jigneşti, întrucât se află şi el, la fel ca oricare altul, sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a stăpânirii, Eduard îşi ieşi cu totul din sărite.

Pentru a-l domoli, căpitanul îi spuse:

— Să privim această înfâmplare ca pe un îndemn de a extinde Poliţia noastră rurală şi asupra acestui lucru. Pomenile trebuiesc 111 adevăr făcute, e însă mai bine să nu le faci tu însuţi, mai ales s-ar cuveni să fim moderaţi şi statornici în toate, deci şi în binefacere. Un dar exagerat de generos ademeneşte cerşetorii, în loc de a-i ţine la distanţa; dimpotrivă, în călătorie, când treci în goana cailor, poţi să te arăţi unui sărac pe un drum sub chipul norocului întâmplător, aruncându-i un dar neaşteptat. Pentru noi, poziţia satului şi a castelului face foarte lesnicios un asemenea aranjament; am reflectat încă mai înainte asupra lui. La un capăt al satului se află hanul, la celălalt locuieşte o pereche de bătrâni cumsecade; în amândouă locurile trebuie să depui o mică sumă de bani. Nu acela ce intră în sat, ci acela ce iese din el va căpăta o pomană; şi întrucât cele două case se găsesc şi una şi alta pe drumurile ce duc la castel, toţi cei care ar voi să urce până acolo vor fi îndreptaţi spre aceste două locuri.

— Vino, spuse Eduard, vom pune îndată la cale acest lucru; amănuntele vor putea fi stabilite mai târziu.

Merseră la hangiu şi la bătrâna pereche şi treaba fu aranjată.

— Ştiu prea bine, spuse Eduard, pe când urcau împreună din nou dealul castelului, că totul în lume atârnă de o idee bine gândită şi de o hotărâre fermă. Ai apreciat astfel foarte just amenajările din parc ale soţiei mele şi mi-ai făcut şi mie, în vederea ameliorării lor, o sugestie, pe care nici nu vreau să tăgăduiesc că i-am comunicat-o îndată.

— Am bănuit acest lucru, răspunse căpitanul, dar fără să-l şi aprob. Ai dezorientat-o; a lăsat totul baltă şi e în dezacord cu noi, doar în ce priveşte această afacere, căci evită să vorbească despre ea şi nu ne-a mai invitat la coliba de muşchi, cu toate că în orele de răgaz se suie acolo împreună cu Ottilie.

— Nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de aceasta, ripostă Eduard. Dacă sunt convins despre un lucru că e bun şi că ar putea şi ar trebui să fie făcut, nu mă potolesc până ce nu-l văd îndeplinit. Doar suntem destul de deştepţi ca să pornim o treabă. Să aducem în discuţie, la reuniunea de seară, descrierile de parcuri englezeşti, însoţite de gravuri şi, după aceea, planul moşiei întocmit de tine. Să abordăm la început chestiunea ipotetic şi mai mult în glumă, seriozitatea va veni de la sine.

După această înţelegere, fură deschise cărţile în care se vedea desenat de fiecare dată planul unei regiuni şi aspectul ei peisagistic în starea lui naturală primitivă; pe alte foi se găseau reprezentate schimbările pe care arta le adusese pentru a pun; în valoare şi a spori tot ce era bun în el. De aici, trecerea la moşia proprie, la împrejurimile proprii şi la ceea ce putea fi îmbunătăţit era foarte uşoară.

Pornind acum de la planul schiţat de căpitan, îşi găsiră o ocupaţie plăcută, numai că nu izbuteau cu totul să se desprindă de acea prima idee care călăuzise lucrările începute de Charlotte. Descoperiseră însă un urcuş mai lesnicios spre culme; voiau să ridice mai sus, pe povârniş, în faţa unei pădurici pline de farmec un pavilion de agrement care, faţă de castel, trebuia orientat într-un anume fel: de la ferestrele acestuia, el urma să poată fi îmbrăţişat cu privirea, iar dinspre el, ochii să poată aluneca peste castel şi peste grădini.

Căpitanul chibzuise şi măsurase bine totul şi aduse în discuţie acel drum al satului, parapetul de lângă pârâu, umplutura aceea de pământ.

— Construind un drum comod spre culme, spuse el, câştig tocmai atâta piatra câtă îmi trebuie pentru parapet. De îndată ce o lucrare se angrenează cu alta, se execută amândouă mai ieftin şi mai repede.

— Aici însă, spuse Charlotte, intervine o problema care mă priveşte. Trebuie neapărat să se facă mai întâi un calcul precis şi, când vom şti cit anume este necesar pentru o astfel de amenajare, suma va trebui împărţita, dacă nu pe săptămâni, cel puţin pe luni. Eu sunt aceea care deschid baierele pungii; voi achita notele de plată şi socotelile le voi ţine eu însămi.

— Pari să nu ai prea multă încredere în noi, spuse Eduard.

— Nu multă, când e vorba de treburi în care poate interveni bunul plac. Pe acesta ne pricepem să-l stăpânim mai bine decât voi.

Aranjamentul era făcut, munca fu începută repede, căpitanul se afla veşnic de faţă şi Charlotte era acum aproape zilnic martora spiritului său serios şi hotărât. O cunoscu şi el mai îndeaproape, şi le veni amândurora uşor să colaboreze pentru o realizare comună.

Cu ocupaţiile e ca şi cu dansul: persoanele care ţin pasul una cu alta îşi devin în mod necesar indispensabile una celeilalte; o bunăvoinţă reciprocă trebuie inevitabil să izvorască de aici, şi dovada sigură că, de când îl cunoscuse mai bine, Charlotte nutrea cu adevărat simpatie pentru căpitan, era faptul că îl lăsă cu deplină linişte şi fără cel mai mic sentiment neplăcut să distrugă un frumos loc de odihnă, pe care ea îl alesese şi-l decorase în chip deosebit cu prilejul primelor ei amenajări, dar care acum stătea în calea planurilor lui.