Capitolul VII

Întâlnirea lui Charlotte şi a căpitanului într-o ocupaţie comună avu ca urmare o mai mare apropiere a lui Eduard de Ottilie. În favoarea ei pleda, de altminteri, de câtăva vreme, o tăcută, prietenoasă înclinaţie a inimii sale. Era serviabilă şi prevenitoare faţă de oricine: amoral lui propriu îi spunea însă că ea manifestă aceste dispoziţii cu deosebire faţă de el. Nu încăpea totuşi îndoială: ea observase exact, de pe acum, ce feluri de mâncare îi plăceau şi cum trebuiau să fie gătite şi nu-i scăpase nici cât zahăr obişnuia el să pună în ceai sau alte amănunte de acest soi. Era deosebit de grijulie să-l ferească de orice curent de aer, faţă de care el arăta o sensibilitate excesivă, ajungând, de aceea, uneori, în contradicţie cu soţia sa, pentru care încăperile nu erau niciodată destul de aerisite. Tot astfel, era pricepută în îngrijirea livezii şi a grădinii de flori. Căuta să sprijine ceea ce dorea el, să împiedice ceea ce îl putea nemulţumi, astfel încât, în scurt timp, îi deveni indispensabilă, ca un spirit protector şi el începu să-i resimtă apăsător absenţa. La aceasta se adaugă faptul că ea părea mai vorbăreaţă şi mai deschisă de îndată ce se întâlneau singuri.

Înaintând în vârstă Eduard păstrase totdeauna ceva copilăresc, ceea ce convenea în chip deosebit tinereţii lui Ottilie. Îşi aminteau cu plăcere de vremurile dinainte în care se văzuseră; aceste amintiri mergeau până la începuturile înclinaţiei lui Eduard pentru Charlotte. Ottilie pretindea a-şi aduce aminte de ei doi ca de cea mai frumoasă pereche de la Curte; şi când Eduard tăgădui că ea ar putea avea asemenea amintiri din cea mai fragedă tinereţe, Ottilie afirmă că păstrează încă foarte vie în memorie îndeosebi o întâmplare: odată, când el intrase, ea îşi ascunsese capul în poala lui Charlotte, nu de teamă, ci dintr-un sentiment de copilărească surprindere. Ar fi putut să adauge: pentru că îi făcuse o impresie atât de vie, pentru că îi plăcuse.

În aceste împrejurări, multe treburi, pe care cei doi prieteni le întreprinseseră mai înainte împreună, începuseră oarecum să treneze, astfel încât ei socotiră necesar să-şi formeze din nou o vedere generală, să conceapă unele memorii, să scrie scrisori. Îşi dădură, de aceea, întâlnire în cancelaria lor, unde îl găsiră pe bătrânul copist stând degeaba. Se apucară de treabă şi îi dădură curând de lucra, fără să observe că îl încărcau cu unele sarcini pe care înainte erau deprinşi să le îndeplinească singuri. Căpitanul nu ajungea să întocmească nici chiar primul memoriu, după cum nici măcar prima scrisoare nu voia să-i reuşească lui Eduard. Se chinuiră câtva timp cu ciornele şi transcrierea lor, până ce, în sfârşit, Eduard, care înainta cel mai greu, întrebă cât e ceasul.

Se dovedi atunci că, pentru prima oară de mulţi ani încoace, căpitanul uitase să întoarcă cronometrai său cu secundar; şi se Părea că amândoi, dacă nu simţiră, bănuiră cel puţin că începea să nu le pese de vreme.

În timp ce râvna bărbaţilor slăbea întrucâtva, activitatea femeilor, dimpotrivă, sporea. În genere, de altminteri, modul obişnuit de trai al unei familii, care rezultă din persoanele date şi din împrejurări determinate, primeşte în sine, ca un recipient, Şi câte o înclinaţie extraordinară, o pasiune născândă, şi poate trece destul timp până când acest ingredient nou provoacă o fermentaţie vizibilă şi se revarsă spumegând peste margini.

La prietenii noştri, înclinaţiile reciproce care se înfiripau aveau cel mai plăcut efect. Sufletele se deschideau şi o bunăvoinţă generală izvora din acelea particulare. Fiecare în parte se simţea fericit şi se bucura de fericirea celuilalt.

O asemenea stare înalţă spiritul, lărgind inima, şi tot ce face şi îşi propune omul are o tendinţă spre nemărginit. Astfel şi prietenii nu mai rămâneau închişi în locuinţa lor. Plimbările se prelungeau tot mai departe şi când, în cursul lor, Eduard alerga înainte cu Ottilie pentru a alege cărările, deschizând drum, căpitanul împreună cu Charlotte, angajaţi într-o conversaţie serioasa, zăbovind cu interes la câte un locşor nou descoperit, în faţa unei privelişti neaşteptate, păşeau tihniţi pe urmele acestor înaintaşi mai sprinteni.

Într-o zi, plimbarea lor îi duse, prin poarta aripii drepte a castelului, în jos, spre han, apoi peste pod, către iazuri; înaintară de-a lungul acestora pe drumul urmat de obicei, până în punctul unde malul, încins de o măgură acoperită de tufişuri, iar apoi de stânci, nu mai era practicabil.

Dar Eduard, căruia regiunea îi era cunoscută din peregrinările sale vânătoreşti, pătrunse cu Ottilie mai departe, pe o cărare de mărăciniş, ştiind bine că vechea moară ascunsă printre stânci nu poate fi departe. Însă cărarea, prea puţin umblata, se pierdu curând, şi ei se găsiră rătăciţi în tufărişul des, printre pietre acoperite de muşchi; dar nu pentru multă vreme, căci vuietul roţilor le vesti îndată apropierea locului căutat.

Înaintând pe o faleză, zăriră în vale, în faţa lor, vechea şi ciudata construcţie de lemn, umbrită de stânci povârnite şi de copaci înalţi. Se hotărâră, aşadar, să coboare peste muşchi şi grohotiş până acolo; Eduard mergea în faţa; şi când privea în sus şi o zarea pe Ottilie, care, păşind uşor din piatră în piatră, cu cel mai graţios echilibru, îl urma fără teama sau sfială, îi părea că vede plutind deasupra lui o făptură cerească. Iar când, uneori, în câte un loc nesigur, ea îi apuca mâna întinsă, ba chiar se sprijinea pe umărul lui, el nu putea să-şi ascundă că cea care-l atingea era cea mai gingaşă făptură femeiască. Aproape că ar fi dorit ca ea să se poticnească, să alunece, pentru ca s-o poată prinde în braţe, s-o strângă la inima lui. Dar n-ar fi făcut cu nici un preţ acest lucru şi numai pentru un singur motiv: se temea să n-o jignească, să n-o vatăme.

Înţelesul acestor cuvinte îl vom afla îndată. Căci atunci când ajunse în vale şi se găsi aşezat în faţa ei, la masa rustică de sub copacii înalţi, şi când prietenoasa morăriţă fusese trimisă după lapte, iar primitorul morar plecă în întâmpinarea lui Charlotte şi a căpitanului, Eduard începu să vorbească cu oarecare şovăială:

— Am o rugăminte, dragă Ottilie: iartă-mi-o, chiar dacă mi-o refuzi. Nu faci şi nici n-ai nevoie să faci un secret din faptul că porţi pe piept, sub veşmântul dumitale, o miniatură. E portretul tatălui dumitale, acel bărbat de treabă, pe care abia l-ai cunoscut şi care, în toate privinţele, merită un loc lângă inima dumitale. Dar iartă-mă dacă îţi spun că portretul acesta e nepotrivit de mare, iar metalul şi sticla lui îmi dau mii de emoţii atunci când ridici la piept un copil, sau când porţi ceva în braţe, când caleaşca se zdruncină, când ne croim drum prin tufăriş ca adineauri, coborând de pe stâncă. Mă înfioară gândul că vreo izbitură neprevăzută, vreo cădere, vreo atingere ar putea să fie vătămătoare şi fatală pentru dumneata. Fă-o de dragul meu, îndepărtează portretul; nu din amintirea, nu din camera dumitale; dăruieşte-i chiar locul cel mai frumos, cel mai sfânt din încăperea în care locuieşti: dar înlătură-l de pe pieptul dumitale, înlătură un obiect, a cărui apropiere îmi pare, poate dintr-o frică exagerată, atât de primejdioasă.

Ottilie tăcea şi, cât vorbi el, privi în gol; apoi, fără grabă şi fără şovăială, cu ochii îndreptaţi mai mult spre cer decât spre Eduard, desfăcu lanţul, scoase portretul, şi-l apăsă pe frunte şi îl întinse prietenului.

— Pastraţi-mi-l până ce vom ajunge acasă. Nu ştiu cum aş putea să vă arăt mai bine cât de mult preţuiesc amabila grijă ce-mi Purtaţi.

Prietenul nu îndrăzni să-şi apropie portretul de buze, dar apucă mâna ei şi şi-o apăsă pe ochi. Erau poate cele mai fru-Tioase mâini care se strânseseră vreodată. Eduard se simţea ca şi cum o piatră i s-ar fi luat de pe inimă, ca şi cum un perete despărţitor dintre el şi Ottilie ar fi fost culcat la pământ.

Călăuziţi de morar, Charlotte şi căpitanul coborâră pe o cărare mai lesnicioasă. Se salutară, se bucurară, se înviorară. Nu voiau să se întoarcă pe acelaşi drum, şi Eduard propuse o cărare stâncoasă din cealaltă parte a pârâului, de unde, pe când o străbăteau cam anevoie, iazurile se zăriră din nou. Acum trecură pe rând prin desişuri şi luminişuri, zărind către şes sate, târguri, gospodării cu împrejurimi verzi şi mănoase iar în apropiere o fermă dată cu arendă, aşezată discret pe deal, în mijlocul pădurii. Marea bogăţie a ţinutului se arătă în toată strălucirea ei, privită atât din faţă cât şi de pe colina din spate, care suia lin, ducând la o pădurice vesela, iar la ieşirea din aceasta, pe stânca din faţa castelului.

Ce bucuroşi se simţiră văzându-se acolo oarecum pe neaşteptate. Făcuseră ocolul unui mic univers; stăteau chiar pe locul unde urma să fie ridicată noua clădire şi îşi aruncară din nou privirile spre ferestrele locuinţei lor.

Coborâră până la coliba de muşchi şi poposiră pentru prima oară acolo tuspatru. Nimic mai natural decât faptul că-şi exprimară unanim dorinţa ca drumul, pe care îl parcurseseră încet şi nu fără greutăţi, să fie trasat şi amenajat astfel încât să poată fi străbătut în grup, mergând agale şi comod. Fiecare făcu propuneri şi socotiră că dramul, care le ceruse câteva ceasuri, va trebui, o dată ce avea să fie bine croit, să ducă îndărăt, la castel, într-un ceas. Se şi gândeau la un pod, mai în jos de moară, acolo unde pârâul se varsă în iazuri, care să scurteze drumul şi să înfrumuseţeze peisajul, când Charlotte puse oarecare frâna imaginaţiei lor inventive, amintind de cheltuielile ce ar fi necesare pentru o atare acţiune.

— Se poate găsi leac şi pentru asta, replică Eduard. N-avem decât să vindem ferma aceea din pădure, care pare atât de frumos aşezată şi aduce atât de puţin câştig, şi să întrebuinţăm preţul obţinut pentru a face aceste amenajări; astfel, vom consuma în chip plăcut, în plimbări de nepreţuit, dobânzile unui capital bine plasat, în timp ce, acum, cu greu obţinem de pe urma acelei gospodării, la încheierea socotelilor anuale, un venit sărăcăcios.

Charlotte însăşi, ca bună gospodină ce era, nu avu mult de obiectat împotriva acestei propuneri. Treaba fusese discutată şi mai înainte. Acum căpitanul căută să facă un plan pentru parcelarea terenurilor între lucrătorii din pădure. Eduard însă dorea să vadă procedându-se mai repede şi mai comod. Arendaşul actual, care şi făcuse oferta, avea să dobândească proprietatea fermei, s-o plătească în rate. Şi, pe măsura achitării acestora, urmau să fie întreprinse, rând pe rând, amenajările plănuite.

Un aranjament atât de raţional şi de prudent nu putea decât să întâmpine o aprobare deplină, şi întreaga societate vedea de pe acum în gând şerpuirea noilor drumuri, pe care şi în apropierea cărora spera să măi descopere încă locuri de odihnă şi privelişti dintre cele mai plăcute.

Pentru a-şi reprezenta totul mai amănunţit, ei examinară de îndată, seara, acasă, noul plan. Revăzură drumul parcurs şi chipul în care el putea fi trasat mai avantajos în unele locuri. Toate proiectele anterioare fură iarăşi discutate şi combinate cu ideile cele mai proaspete; locul unde avea să fie construită noua casă din faţa castelului fu aprobat încă o dată, iar circuitul dramurilor fu încheiat acolo.

Ottilie păstrase tăcerea faţă de toate acestea când, în cele din urmă, Eduard întoarse spre ea planul care stătuse întins până atunci în faţa lui Charlotte, invitând-o în acelaşi timp să-şi spună părerea; şi cum ea şovăi o clipă, el o îndemnă afectuos să nu stăruie în această tăcere, căci nimic nu era definitiv, totul fiind încă în devenire.

I – Dacă ar fi după mine, spuse Ottilie punând degetul pe cea mai înaltă suprafaţă plană a colinei, aş clădi casa aici. E drept că de acolo nu s-ar vedea castelul, fiindcă ar fi mascat de pădurice; în schimb însă te-ai afla ca într-o lume diferită şi nouă, întrucât satul şi toate locuinţele ar fi, în acelaşi timp, ascunse şi ele. Vederea asupra iazurilor, spre moară, spre dealuri, spre munţi, spre câmpie este extaordinar de frumoasă; am observat acest lucra în trecere.

— Are dreptate! Strigă Eduard; cum de nu ne-a trecut prin minte acest lucra? Nu-i aşa, Ottilie, că-i ideea ta?

El luă un creion şi trasă apăsat şi grosolan, un dreptunghi lunguieţ pe culmea colinei.

Căpitanul simţi ca o împunsătură în inimă, căci îi displăcea să vadă desfigurat în acest chip un plan îngrijit şi curat; dar îşi reveni după o uşoară dezaprobare şi acceptă ideea.

— Ottilie are dreptate, spuse el. Nu facem oare cu plăcere câte o lungă plimbare pentru a bea o cafea sau a ne delecta cu un peşte, pe care acasă nu l-am fi găsit atât de gustos? Pretindem variaţiune şi obiecte cu care nu suntem deprinşi. Bătrânii au clădit cu socoteală castelul în acest loc, căci este situat la adăpost de vânturi şi aproape de toate trebuinţele zilnice; o clădire destinată mai mult reuniunilor de societate decât locuirii va fi, dimpotrivă, foarte nimerită acolo şi va oferi în anotimpul frumos ceasurile cele mai plăcute.

Cu cât soluţia fu discutată mai mult, cu atât ea păru mai favorabilă, şi Eduard nu-şi putea ascunde triumful că ideea plecase de la Ottilie. Era atât de mândru de ea ca şi când invenţia ar fi fost a lui.