Capitolul XI.

Eduard îl însoţi pe conte până în camera lui şi se lăsă uşor ademenit, luat cu vorba, să mai rămână o vreme cu el. Contele se pierdea în vremurile trecute, evocând însufleţit frumuseţea lui Charlotte, pe care o descrise cu mult foc, ca un adevărat cunoscător.

— Un picior frumos, spuse el, este un mare dar al naturii! Farmecul acesta e indestructibil. Am observat-o astăzi pe când Umbla; îţi vine încă şi acum să-i săruţi pantoful şi să reînnoieşti omagiul, ce-i drept, cam barbar, dar adânc simţit al sarmaţilor care nu cunosc nimic mai bun, pentru a-şi arăta iubirea şi adoraţia faţă de o persoană, decât să închine pentru ea bând din Pantoful ei.

Vârful piciorului nu rămase singurul obiect de elogii între cei oi confidenţi. Trecură de la persoana ei la vechi istorii şi aventuri, ajungând la piedicile puse odinioară întâlnirilor dintre cei doi îndrăgostiţi, la osteneala ce şi-o dăduseră aceştia, la artificiile pe care le inventaseră doar pentru a-şi putea spune că se iubesc.

— Îţi aduci aminte, urmă contele, de aventurile din care, cu altruismul prieteniei, te-am ajutat să ieşi atunci când preaînalţii noştri stăpânitori au venit să-şi viziteze unchiul, adunându-se cu toţii în vastul castel? Petrecusem ziua în festivităţi şi veşminte de gală; o parte a nopţii, cel puţin, urma să se scurgă schimbând liber vorbe drăgăstoase.

— Ţinuseşi bine minte drumul spre camerele doamnelor de onoare, spuse Eduard. Am ajuns la iubita mea cu bine.

— Care, reluă contele, se gândise mai mult la convenienţe decât la mulţumirea mea şi păstrase lângă ea o foarte urâtă păzitoare de virtute; astfel încât, în timp ce vă amuzaţi de minune cu vorbe şi priviri dulci, eu am avut parte de o soartă nespus de neplăcută.

— Chiar ieri, răspunse Eduard, când v-aţi anunţat sosirea, mi-am amintit împreună cu soţia mea de această istorie şi mai ales de retragerea noastră. Am greşit drumul, nimerind în anticamera gărzii. Cum ştiam foarte bine să ne descurcăm mai departe, crezurăm că vom putea trece fără nici o piedică prin faţa acestui post, la fel ca prin faţa celorlalte. Dar, care nu ne fu mirarea când deschiserăm uşa! Drumul era barat cu saltele, pe care dormeau uriaşii, culcaţi pe mai multe rânduri. Singurul om treaz în post ne privi uimit; noi însă, cu curajul şi neastâmpărul tinereţii, trecurăm foarte liniştiţi peste cizmele întinse, fără ca măcar unul dintre aceşti sforăitori fii ai lui Enac să se fi deşteptat.

— Aveam mare poftă să mă poticnesc ca să se iste zgomot, spuse contele; ce ciudată înviere am fi văzut!

În clipa aceea, orologiul castelului bătu ora douăsprezece.

— E tocmai miezul nopţii, spuse contele zâmbind, şi momentul potrivit Trebuie să-ţi cer un serviciu, draga baroane: condu-mă astăzi, aşa cum te-am condus eu atunci; am făgăduit baroanei să-i mai fac o vizită. N-am stat de vorba singuri toată ziua, nu ne-am văzut de atâta vreme şi nimic nu e mai firesc decât să-ţi fie dor de un ceas de intimitate. Arată-mi drumul până acolo, pe cel de întoarcere voi şti să-l găsesc singur, şi în orice caz nu va trebui să mă împiedic în cizme.

— Îmi voi împlini cu multa plăcere această datorie de ospitalitate, răspunse Eduard; atât numai că cele trei doamne sunt împreună în cealaltă aripă. Cine ştie dacă nu le vom găsi încă laolaltă, sau ce alte complicaţii vom stârni, care pot lua o întorsătură neprevăzută.

— Nici o grijă, spuse contele, baroana mă aşteaptă. La ora asta, e cu siguranţă în camera ei, şi singură.

— De altfel e foarte simplu, relua Eduard.

Apucă un sfeşnic şi coborî, luminând drumul contelui, o scară secretă ce ducea la un coridor lung. La capătul lui, Eduard deschise o mică uşă. Urcară o scara în spirală; sus, pe un palier îngust, Eduard făcu semn contelui, trecându-i sfeşnicul, spre o uşă tapetată din dreapta, care se deschise la prima încercare, pri-mindu-l pe conte şi lăsându-l în urmă pe Eduard, în beznă.

O altă uşă, în stânga, ducea spre camera de culcare a lui Charlotte. Eduard auzi voci şi trase cu urechea. Charlotte stătea de vorbă cu camerista ei:

— Ottilie s-a culcat?

— Nu, răspunse cealaltă; e încă jos şi scrie.

— Aprinde arunci lampa de noapte, spuse Charlotte, şi du-te la tine în cameră. E târziu. Luminarea o voi stinge eu însămi şi mă voi culca singura.

Eduard auzi cu încântare că Ottilie mai scria. „Lucrează pentru mine!” gândi el triumfător. Adâncit în el însuşi, pe întuneric, o vedea şezând şi scriind; i se părea că se apropie de ea, că o vede întorcându-se spre el; simţea o dorinţă irezistibilă de a fi încă o dată lângă ea. Din locul unde se afla, nici un drum însă nu ducea la mezaninul unde locuia ea. Se găsea însă nemijlocit lângă uşa soţiei sale. O ciudata confuzie se produse în sufletul lui; încerca să deschidă uşa; o găsi încuiată, bătu uşor în ea, dar Charlotte nu auzi.

Ea se plimba în lung şi în lat, agitata, în camera vecină cu atacul, care era mai spaţioasă. Îşi repeta iarăşi şi iarăşi ceea ce frământase destul de des în gând, de când cu acea propunere neaşteptată a contelui. Îl vedea aievea parca pe căpitan. El umplea încă toată casa, însufleţea încă plimbările; şi avea să Plece, toate acestea aveau să devină pustii! Îşi spunea tot ce-şi poate spune cineva, ba găsea chiar de pe acum, aşa cum facem de obicei, o oarecare mângâiere la gândul că şi asemenea dureri se potolesc cu vremea. Blestema timpul lung de care ai nevoie spre a le potoli; blestema vremea morţii, când ele se vor fi potolit, în cele din urmă, refugiul în plâns fu cu atât mai bine venit cu cât era rar la ea. Se trânti pe sofa şi se lăsă cu totul prada durerii. Cât despre Eduard, el nu se putu depărta de uşă; bătu încă o dată şi a treia oară, puţin mai tare, astfel încât Charlotte auzi foarte clar bătăile în tăcerea nopţii şi se ridică speriată. Primul ei gând fu acela că putea, că trebuia să fie căpitanul; al doilea, că acest lucru era cu neputinţă. Crezu într-o iluzie; dar auzise bătăile, dorea, se temea să le fi auzit. Trecu în camera de culcare, se apropie încet de uşa tapetată care era încuiată. Se mustră pentru teama ei. „S-ar putea prea bine ca baroana să aibă nevoie de ceva!” îşi spuse ea şi întrebă stăpânită şi calmă:

— E cineva acolo?

— Un glas scăzut răspunse: eu sunt.

— Cine? Întrebă Charlotte, care nu putea distinge timbrul. Vedea în faţa ei figura căpitanului.

Glasul îi răsună puţin mai tare în ureche:

— Eduard.

Deschise şi-l avu în faţă pe soţul ei. Acesta o salută cu o glumă. Ea găsi putinţa să urmeze pe acelaşi ton. El învălui această vizită enigmatică în explicaţii la fel de enigmatice.

— Trebuie să-ţi mărturisesc însă acum, spuse el în sfârşit, adevăratul motiv al venirii mele: am făcut legământul că-ţi voi săruta, încă în astă-seară, pantoful.

— E mult de când ideea asta nu ţi-a mai venit, zise Charlotte.

— Cu atât mai rău, răspunse Eduard, şi cu atât mai bine! Charlotte se aşezase pe un fotoliu pentru a feri de privirile lui uşorul ei veşmânt de noapte. Eduard i se aruncă la picioare, şi ea nu-l putu împiedica să-i sărute pantoful, iar când acesta îi rămase în mână, să-i apuce piciorul şi să-l strângăcu tandreţe la piept.

Charlotte era dintre acele femei care, moderate prin natura, păstrează în căsătorie, fără premeditare şi efort, o purtare de iubite. Niciodată nu-l aţâţa pe soţul ei, ba abia dacă venea în întâmpinarea dorinţei sale; dar fără răceală şi acea austeritate ce respinge, ea semăna totdeauna cu o mireasă iubitoare, care încă mai încearcă o sfială intimă, chiar în faţa a ceea ce este permis. Aşa o găsi Eduard în seara aceea şi asta dintr-un dublu motiv. Cât de fierbinte ar fi dorit ea ca soţul ei să fie departe! Căci năluca prietenului părea să-i facă mustrări. Dar ceea ce ar fi trebuit să-l depărteze pe Eduard nu făcea decât să-l atragă şi mai mult. O anumită emoţie era vizibilă la ea. Plânsese, şi, dacă fiinţele slabe pierd îndeobşte prin aceasta ceva din farmecul lor, cele pe care le ştim în general tari şi stăpâne pe sine câştigă nespus de mult Eduard era atât de amabil, de prietenos, de stăruitor, o ruga să-i îngăduie să rămână la ea; nu pretindea; când serios, când glumeţ, căuta s-o convingă; nu se gândea la faptul că avea drepturi şi, în cele din urmă, stinse cu neastâmpăr luminarea.

În licărirea slabă a lămpii de noapte, înclinaţia tainică, imaginaţia, îşi reluară îndată drepturile asupra realităţii. Eduard n-o avea în braţe decât pe Ottilie; în faţa sufletului lui Charlotte plutea, când mai aproape, când mai departe, căpitanul, şi astfel, printr-un fel de miracol, ceea ce lipsea şi ceea ce era de faţă se întreţeseau cu un farmec voluptuos.

Şi totuşi prezentul nu-şi lasă răpite nemăsuratele drepturi. Eduard şi Charlotte petrecură o parte a nopţii cu tot felul de conversaţii şi glume, care fură cu atât mai libere cu cât, din nefericire, nu porneau din toată inima. Dar când Eduard se deşteptă a doua zi cu capul pe pieptul soţiei sale, i se păru că zorile pătrundeau bănuitor pe fereastră şi că soarele lumina o nelegiuire; se strecură tiptil afară, iar ea se găsi, cu destula surprindere, singură, atunci când se deştepta.