Capitolul XII.

Când grupul se strânse din nou la micul dejun, un observator j atent ar fi putut ghici după comportarea fiecăruia diversitatea j şi sentimentelor. Contele şi baroana se întâlniră cu f vesela mulţumire pe care o încearcă doi amanţi care, după ce au îndurat o lungă despărţire, s-au încredinţat din nou de înclinaţia lor reciprocă; în schimb, Charlotte şi Eduard îi întâmpinară pe căpitan şi pe Ottilie cu un fel de jenă şi de căinţă. Căci iubirea este astfel făcută încât îşi recunoaşte drepturi numai sieşi, toate celelalte drepturi dispărând în faţa ei. Ottilie era de o voioşie copilărească; în felul ei, putea fi găsită expansivă. Căpitanul părea serios; în cursul convorbirii cu contele, în care acesta redeşteptase în el tot ce zăcuse şi dormise o vreme, el ajunsese să simtă prea bine că nu-şi împlinea aici adevărata vocaţie şi că de fapt îşi irosea timpul într-o semitrândăvie.

Abia se depărtaseră cei doi oaspeţi, că se ivi o nouă vizită bine venită pentru Charlotte, care dorea să iasă din ea însăşi, să se distreze; inoportună pentru Eduard, care simţea un îndoit imbold de a se ocupa de Ottilie, nedorită şi pentru Ottilie, care încă nu terminase copia atât de necesară pentru dimineaţa următoare. Astfel încât, de îndată ce, într-un târziu, străinii plecară, ea se retrase în grabă în camera ei.

Se lăsase seara. Eduard, Charlotte şi căpitanul care îi însoţiseră pe jos o bucată de drum pe străini, înainte ca aceştia să se suie în trăsură, se învoiră să mai facă o plimbare spre iazuri. Sosise o barcă pe care Eduard o comandase cu mari cheltuieli de departe. Voiau să vadă dacă era uşor de mânuit şi de cârmit.

Barca era legată la malul iazului din mijloc, nu departe de câţiva stejari bătrâni pe care îi şi avuseseră în vedere în planurile viitoarelor amenajări. Aici urma să fie construit un debarcader, iar sub copaci avea să fie ridicată, ca loc de odihnă, o mica lucrare de arhitectură, spre care aveau să se îndrepte cei ce treceau iazul.

— Dar, pe malul celălalt, care ar fi locul cel mai potrivit pentru debarcader? Întrebă Eduard. Eu l-aş vedea lângă platanii mei-

— Ei sunt şi aşa prea spre dreapta, spuse căpitanul. Dacă acostezi mai jos eşti mai aproape de castel; dar mai trebuie chibzuit.

Căpitanul se şi afla în partea de dinapoi a bărcii şi apucase o vâslă. Charlotte se instala şi ea, urmată de Eduard care a cealaltă vâslă; dar, tocmai când era pe punctul să împingă barca de la mal, el îşi aminti de Ottilie, se gândi că această plimbare pe apă îl va întârzia, îl va readuce cine ştie când. Se hotărî într-o clipă, sări înapoi pe mal, întinse căpitanului a doua vâslă şi, scuzându-se grăbit, porni în fugă spre casă.

Acolo află că Ottilie se încuiase în cameră, că scria. O dată cu sentimentul plăcut de a şti că lucra pentru el, el încercă neplăcerea cea mai vie fiindcă n-o vedea aievea. Nerăbdarea lui creştea cu fiecare clipă. Străbătea marele salon încoace şi încolo, încercă de toate, dar nimic nu reuşea să-i reţină atenţia. Voia s-o vadă pe ea, s-o vadă singură, înainte de întoarcerea lui Charlotte şi a căpitanului. Se făcu noapte, luminările fură aprinse.

În sfârşit Ottilie intră, strălucind de devotament. Sentimentul de a fi făcut ceva pentru prietenul ei îi ridicase întreaga fiinţă deasupra ei însăşi. Puse originalul şi copia în faţa lui Eduard, pe masă.

— Vrei să colaţionăm? Zise zâmbind.

Eduard nu ştia ce să răspundă. Se uita la ea, se uita la copie. Primele pagini erau scrise cu cea mai mare grijă, cu o delicată scriitură femeiască; după aceea, trăsăturile păreau să se schimbe, să devină mai uşoare şi mai libere. Dar care nu-i fu mirarea când parcurse cu ochii ultimele pagini!

— Pentru Dumnezeu, exclamă el, ce înseamnă asta? E scrisul meu!

O privi pe Ottilie şi apoi din nou filele; îndeosebi sfârşitul arăta cu totul ca şi cum ar fi fost scris de el însuşi. Ottilie tăcea, dar îl privea în ochi cu cea mai mare mulţumire. Eduard ridică braţele:

— Mă iubeşti, exclamă el, Ottilie, tu mă iubeşti!

Şi rămaseră îmbrăţişaţi. Care din ei îl înlănţuise mai întâi pe Celălalt ar fi fost cu neputinţă de desluşit.

Din clipa aceea, lumea se schimbase pentru Eduard: el nu ai era, lumea nu mai era ceea ce fusese. Cei doi stăteau faţă-n

; el îi ţinea mâinile, se uitau unul în ochii celuilalt gata să se b nou.

Charlotte intră cu căpitanul. La scuzele lor pentru prelungita zăbavă, Eduard avu un zâmbet ascuns. „O, cit de devreme sosiţi! Mult prea devreme!” îşi zise el.

Se aşezară la masă. Se făcură aprecieri despre persoanele venite în vizită în ziua aceea. Eduard, în agitaţia lui afectuoasă vorbea de bine pe fiecare, totdeauna cu menajamente, apro-bându-i. Charlotte, care nu era cu totul de părerea lui, băgă de seamă această dispoziţie şi-l tachina pentru faptul că el, care judeca totdeauna cu o limbă ascuţită pe oaspeţii ce plecau, era în acea zi atât de blând şi de indulgent.

Cu aprindere şi profundă convingere Eduard exclamă:

— E de ajuns să iubeşti din adâncul inimii o singură fiinţă, pentru ca toate celelalte să-ţi pară demne de a fi iubite!

Ottilie lăsă ochii în jos, iar Charlotte îşi pironi privirea în gol. Căpitanul interveni spunând:

— Cam tot aşa stau lucrurile şi cu simţămintele de stimă şi de respect. Nu recunoaştem ceea ce e vrednic de preţuire în lume decât atunci când găsim prilejul de a exersa aceste simţăminte asupra unui anume obiect.

Charlotte căută să se retragă curând în camera ei de culcare pentru a se lăsa în voia amintirii celor petrecute în seara aceea, între ea şi căpitan.

Când Eduard, sărind pe mal, împinsese barca de la ţărm şi încredinţase pe soţia şi pe prietenul său elementului cel nestatornic, Charlotte îl văzu pe bărbatul pentru care suferise deja atât de mult în taină, şezând în amurg în faţa ei, cârmuind barca după placul lui, prin simpla mânuire a două vâsle. Încercă o adâncă tristeţe, pe care rar o mai simţise. Urmele şerpuite ale bărcii, plescăitul vâslelor, adierea vântului mângâind luciul apei, foşnetul trestiilor, ultimele plutiri ale păsărilor, licărul primelor stele şi reflexele lor, totul avea ceva spectral în această tăcere universală-I se părea că prietenul o ducea foarte departe, ca s-o coboare pe ţărm şi s-o lase singură. Un zbucium ciudat îi răscolea sufletul, şi ea nu putea plânge.

Căpitanul îi descria, în acest timp, cum vor trebui, dup* intenţia lui, să fie făcute amenajările. Lăuda calităţile bărcii, care putea fi condusă şi cârmuită uşor doar cu două vâsle, de o singură persoană. Avea să înveţe eă însăşi acest lucru; e o senzaţie plăcută să pluteşti, uneori, singur pe apă şi să-ţi fii singur luntraş şi cârmaci.

La aceste cuvinte, inima prietenei fu izbită de simţământul despărţirii apropiate. „Spune oare toate astea dinadins? Se întrebă în gând. A şi aflat cele puse la cale, le bănuieşte numai, sau spune aceste lucruri din întâmplare, vestindu-mi fără să ştie soarta ce mă aşteaptă?” O adâncă melancolie, un fel de nerăbdare o cuprinse; îl rugă să tragă la măi cât mai curând şi să se înapoieze cu ea la castel.

Era pentru căpitan prima dată când naviga pe iazuri şi cu toate că, în general, le cercetase adâncimea, nu cunoştea totuşi fiecare porţiune. Începea să se întunece; el îşi îndreptă cursa în direcţia unde bănuia că se afla un loc comod pentru debarcare şi de unde, după cum ştia, cărarea spre castel nu era departe. Dar şi din aceasta orientare fu abătut întrucâtva, când Charlotte îşi repetă cu un fel de teamă dorinţa de a se vedea curând pe uscat. Căpitanul se apropie cu noi eforturi de mal, dar, din nefericire, se simţi reţinut la oarecare depărtare de el; se împotmolise şi strădaniile sale de a se desprinde rămaseră zadarnice. Ce era de făcut? Nu-i rămânea decât să coboare în apă, care era destul de puţin adâncă, Şi s-o poarte pe prietena lui în braţe până la mal. Destul de puternic spre a nu se clătina sau a-i pricinui vreo grijă, el îşi duse cu succes pe uscat scumpa povară; şi totuşi ea îşi petrecuse înfricoşată braţele în jurul girului său. El o ţinea tare $i o strângea la piept. Abia pe un taluz cu iarbă o lăsă jos, nu fără emoţie şi tulburare. Mai era atârnată de gâtul lui; o strânse din nou h braţe şi o sărută cu aprindere pe buze; în aceeaşi clipa însă el 1 se arunca la picioare, apăsându-şi gura pe mâna ei şi exclamând:

— Charlotte, mă vei ierta oare?

Sărutul pe care prietenul îndrăznise să i-l dea şi pe care ea aProape că-l întorsese o făcu pe Charlotte să-şi vină în fire. Îi strânse mâna, dar nu-l ridica. Aplecându-se însă spre el şi Pinându-i o mână pe umăr, exclamă:

— Ne e cu neputinţă să împiedicăm această clipă de a începe o epocă în viaţa noastră: dar numai noi o putem face demnă de ceea ce suntem. Trebuie să pleci, dragă prietene, şi vei pleca. Contele face demersuri să-ţi îmbunătăţească soarta; asta mă bucură şi mă doare. Voiam să tăinuiesc totul până când ar fi fost sigur; momentul mă sileşte să dezvălui acest secret. Nu pot să te iert, nu pot să mă iert pe mine, decât în măsura în care vom avea curajul să ne schimbăm situaţia, de vreme ce nu atârnă de noi să ne schimbăm simţămintele.

Îl ridică, îi apucă braţul pentru a se sprijini pe el, şi astfel ajunseră în tăcere la castel.

Acum însă, ea se afla în camera ei de culcare, unde trebuia să se simtă şi să se considere soţia lui Eduard. În mijlocul acestor dispute lăuntrice îi veni în ajutor caracterul ei ferm, călit în numeroasele experienţe ale vieţii. Deprinsă totdeauna să fie conştientă de sine, să-şi poruncească sieşi, nu-i fu greu nici acum să se apropie prin reflecţii serioase de echilibrul dorit; ba ajunse chiar să zâmbească amintindu-şi de ciudata vizită nocturnă. Dar imediat fu cuprinsă de un straniu presentiment, de un fior de teamă şi de bucurie, care se topi în dorinţe şi speranţe pioase. Plină de emoţie, îngenunche, repetând jurământul pe care-l făcuse lui Eduard în faţa altarului. Prietenia, afecţiunea, renunţarea treceau prin faţa ei în imagini senine. Se simţi restabilită lăuntric. Curând o dulce oboseală puse stăpânire pe ea şi, liniştită, adormi.