Capitolul XIII.

Eduard, în ceea ce-l priveşte, se află într-o dispoziţie cu totul diferită. Se gândeşte atât de puţin la somn, încât nici nu-i trece prin minte să se dezbrace. Sărută de o mie de ori copia documentului, începutul în care se recunoaşte scrisul de o copilărească timiditate al lui Ottilie; sfârşitul abia dacă îndrăzneşte să-l sărute, deoarece crede a vedea propriul său scris., Ade-ar putea fi acesta un alt fel de document!” îşi spune el în taină; şi totuşi reprezintă pentru el, chiar şi aşa, cea mai frumoasă chezăşie că dorinţa cea mai scumpă îi este împlinită. Doar documentul va rămâne în mâinile lui, şi oare nu-l va păstra el neîncetat lângă inimă, deşi profanat prin semnătura unui al treilea?!

Luna, în descreştere, se înalţă din spatele pădurii. Căldura nopţii îl atrage pe Eduard în aer liber; el rătăceşte încoace şi încolo, este cel mai agitat şi cel mai fericit dintre toţi muritorii. Hoinăreşte prin grădini, ele i se par prea strimte; aleargă pe câmp, acesta i se pare prea întins. Se simte atras îndărăt, la castel; se afla sub ferestrele lui Ottilie. Acolo se aşază pe scara unei terase. „Ziduri şi zăvoare ne despart acum, îşi spune el, dar inimile noastre nu sunt despărţite. Dacă ar fi în faţa mea, ar cădea în braţele mele, iar eu în ale ei, şi ce ne trebuie mai mult decât această certitudine!” Totul în jur era calm, nici o boare nu adia; domnea o linişte atât de deplină, încât putea percepe munca neobosită a unor vietăţi care scurmau sub pământ şi pentru care zi şi noapte sunt totuna. Lăsat cu totul în voia visurilor sale fericite, adormi în sfârşit, şi nu se trezi înainte de a se fi ivit soarele, cu măreţia privirii lui, împrăştiind primele neguri.

Era, la acel ceas, primul om trezit de pe proprietăţile sale. Lucrătorii îi păreau să întârzie prea mult. Sosiră; i se părură prea puţini, iar munca prevăzută pentru acea zi prea neînsemnată faţă de dorinţele sale. Ceru să i se tocmească mai mulţi lucrători; îi fură făgăduiţi şi aduşi în cursul zilei. Dar nici aceştia nu-i par de ajuns ca să-şi poată vedea degrabă executate proiectele. Nu se mai bucură să înfăptuiască, vrea ca totul să şi fie terminat; şi pentru cine? Drumurile trebuie să fie netezite pentru ca Ottilie să poată lesne umbla pe ele; băncile să fie aşezate în locul potrivit, pentru ca Ottilie să se poată odihni acolo. La noua casă, anima de asemenea cât poate lucrările: trebuie să fie inaugurata la aniversarea lui Ottilie. În simţămintele ca şi în acţiunile lui Eduard nu mai există nici o măsură. Conştiinţa de a iubi şi de a fi iubit îl avântă spre nemărginit. Cât de schimbat e în ochii lui tuturor încăperilor, al tuturor împrejurimilor! Nu se mai regăseşte în propria lui casă. Prezenţa lui Ottilie absoarbe pentru el tot restul; e cu totul cufundat în ea; nici o altă consideraţie nu i se iveşte în faţă; nu mai simte nici un îndemn al conştiinţei; tot ce era stăpânit în firea lui izbucneşte, întreaga lui fiinţă se revarsă spre Ottilie.

Căpitanul observă această fierbere plină de pasiune şi vrea să-i preîntâmpine urmările funeste. Toate lucrările de amenajare, a căror terminare e grăbită acum peste măsură dintr-un impuls orb, fuseseră calculate de el în vederea unei vieţi în comun tihnite şi amabile. Rezolvase vânzarea fermei din pădure, prima plată fusese primită şi, potrivit înţelegerii, Charlotte o luase în păstrare în casa ei de bani. Dar chiar din prima săptămână ea se vede nevoită să nu piardă din vedere şi să-şi folosească mai mult decât oricând seriozitatea, răbdarea şi spiritul de ordine: căci, cu această grabă excesivă, sumele disponibile nu vor ajunge multă vreme.

Se începuseră multe şi erau multe de făcut. Cum s-o lase pe Charlotte în această situaţie? Se sfătuiesc şi cad de acord că este mai bine să grăbească ei înşişi lucrările plănuite, să facă un împrumut în acest scop şi să afecteze pentru achitarea acestuia ratele rămase din preţul de vânzare al fermei. Lucrul putea fi făcut aproape fără pierderi, prin cesiunea privilegiului; aveau astfel mâinile mai libere, realizau mai mult deodată şi ajungeau sigur la capăt curând, căci totul era deja în plină desfăşurare, iar lucrători erau destui la număr. Eduard consimţi bucuros, căci proiectul se potrivea intenţiilor lui.

În adâncul inimii, Charlotte stăruie însă în ceea ce a chibzuit şi şi-a propus, iar prietenul ei i se alătură bărbăteşte cu acelaşi gând. Dar tocmai prin aceasta intimitatea lor nu face decât să crească. Ei îşi explică reciproc pasiunea lui Eduard, se sfătuiesc asupra ei. Charlotte o atrage pe Ottilie mai aproape de sine, o observă mai serios, şi cu cât a devenit mai conştientă de mişcările propriei ei inimi, cu atât pătrunde mai adânc cu privirea în inima fetei. Şi nu vede altă scăpare decât îndepărtarea ei.

Îi apare acum ca o fericită potrivire faptul că Luciane a cules elogii atât de remarcabile la pension, căci sora bunicii ei, informată despre acest succes, doreşte s-o ia la ea pentru totdeauna, s-o aibă lângă ea, s-o introducă în lume. Ottilie s-ar putea reîntoarce la pension; căpitanul ar pleca asigurat de o situaţie bună, şi totul ar sta iarăşi ca acum câteva luni, şi chiar cu mult mai bine. Charlotte spera să restabilească în scurt timp relaţiile ei cu Eduard şi potrivea toate acestea atât de rezonabil în mintea ei, încât se întărea tot mai mult în iluzia că s-ar putea reveni la starea anterioară, mai modestă, că ceea ce a fost descătuşat în chip violent ar putea fi din nou închis în limite înguste.

Eduard resimţea însă foarte acut piedicile ce i se puneau în cale. Observă curând că el şi Ottilie erau ţinuţi departe unul de altul, că era oprit să vorbească singur cu ea şi chiar să se apropie de ea, altfel decât în prezenţa mai multor persoane; şi, supărat de acest lucru, el ajunse să se irite de multe altele. Când izbutea să vorbească în treacăt cu Ottilie n-o făcea numai ca s-o asigure de dragostea lui, ci şi ca să se plângă de soţia lui, de căpitan. Nu simţea că, prin agitaţia lui nesocotită, era pe cale el însuşi să epuizeze fondurile de care dispuneau; îi critica amărât pe Charlotte Şi pe căpitan, reproşându-le că acţionează în această afacere împotriva înţelegerii prime şi totuşi o acceptase pe a doua, ba chiar o provocase şi o făcuse el însuşi necesară.

Ura este părtinitoare, dar iubirea încă şi mai mult. Ottilie se înstrăina întrucâtva şi ea de Charlotte şi de căpitan. Când Eduard se plânse o dată faţă de Ottilie de faptul că acesta din urmă, ca Prieten, nu acţiona în împrejurările de faţă cu deplină sinceritate, Ottilie răspunse în chip necugetat:

— Mi-a displăcut chiar mai demult că nu este destul de sin-r faţă de dumneata. L-am auzit o dată spunându-i lui Charlotte: „E>e ne-ar mai scuti Eduard de miorlăiala lui la flaut; nu poate le$i nimic din asta şi ce plictiseală pentru cine-l ascultă!” îţi poţi „tehipui cât m-a durut acest lucru pe mine, care te acompaniez Cu atâta plăcere.

Abia vorbise, că spiritul ei îi şi şopti că ar fi trebuit să tacă; dar cuvintele îi ieşiseră de pe buze. Expresia feţei lui Eduard se schimbă. Niciodată un lucru nu-l mâhnise mai mult; se simţea atacat în veleităţile cele mai scumpe; era conştient că se lăsase în voia unei ambiţii nevinovate, fără cea mai mică îngâmfare. Ceva ce-l amuza, ceva ce-l bucura s-ar fi căzut doar să fie tratat cu menajamente de prietenii săi. Nici nu-i trecea prin gând cit este de îngrozitor pentru un al treilea să-şi lase urechile rănite de un talent insuficient. Era jignit, furios, pornit a nu ierta niciodată. Se simţea dezlegat de toate îndatoririle.

Nevoia de a fi împreună cu Ottilie, de a o vedea, de a-i şopti ceva, de a i se mărturisi, creştea cu fiecare zi. Se hotărî să-i scrie, s-o roage să consimtă la o corespondenţă secretă. Capătul de hârtie pe care făcuse acest lucru, în chip destul de laconic, se găsea pe masa de scris şi fu luat de curent şi aruncat jos când valetul intră ca să-i încreţească părul. Pentru a controla căldura fierului de frizat, valetul se apleca de obicei şi ridica de pe jos câte un petec de hârtie; de astă dată apucă biletul, îl strânse repede între braţele fierului şi el se mistui. Eduard, observând eroarea, i-l smulse din mână. Curând după aceea, se aşeză să-l scrie din nou; dar a doua oară nu găsi cu aceeaşi uşurinţă cuvintele. Simţea o oarecare îndoială, o oarecare îngrijorare, pe care totuşi le învinse. În primul moment în care se putu apropia de Ottilie, el îi strecură biletul în mână.

Ottilie nu întârzie să-i răspundă. Fără a-l citi, el puse biletul în jiletca lui, care, scurtă cum cerea moda, nu-l păstră bine. Acesta alunecă afară şi, fără ca Eduard să observe, căzu pe podea. Charlotte văzu biletul, îl ridica şi i-l întinse după ce aruncă asupra lui o privire fugară.

— Iată ceva scris de mâna ta, care ţi-ar fi poate neplăcut să-l pierzi, spuse ea.

Eduard fu consternat. „Se preface ea oare? Se întrebă el în gând. Şi-a dat seama de conţinutul biletului, sau a fost poate înşelată de asemănarea scrisului?” Spera, credea, că a doua pre' supunere era cea adevărată. Era prevenit, de două ori prevenit.

Dar acele semne stranii şi întâmplătoare prin care o fiinţă superioară pare să ne vorbească rămâneau de neînţeles pentru pasiunea lui; dimpotrivă, cum aceasta îl împingea tot mai departe, el resimţi tot mai neplăcut restricţiile la care părea să fie supus. Intimitatea prietenoasă se pierdu. Inima-i era închisă, şi atunci când era nevoit să fie împreună cu prietenul şi cu soţia sa, nu reuşea să regăsească, să reîmprospăteze în pieptul lui vechea afecţiune pentru ei. Mustrarea tăcută pe care trebuia să şi-o facă sieşi în această privinţă nu-i era la îndemână, îl stingherea şi căuta să i se sustragă printr-un fel de umor, care însă, fiind lipsit de iubire, nu avea nici el graţia obişnuită.

Pe Charlotte sentimentul ei intim o ajuta să treacă peste toate aceste încercări. Era conştientă de seriozitatea hotărârii ei de a renunţa la o înclinaţie atât de frumoasă, atât de nobila.

Ce mult doreşte ea să vină şi în ajutorul celor doi îndrăgostiţi. Simte bine că depărtarea singură nu va fi de ajuns pentru a vindeca un asemenea rău. Îşi propune să aibă o explicaţie cu biata copilă, dar nu e în stare: amintirea propriei ei şovăieli i se pune în cale. Încearcă să se exprime în termeni generali; generalităţile se aplică şi stării ei proprii, pe care se fereşte s-o dezvăluie. Orice sfat pe care vrea să-l dea lui Ottilie arata îndărăt spre propria ei inimă. Vrea să avertizeze, dar simte că ar mai putea ea însăşi să aibă nevoie de un avertisment.

Continuă deci, fără vorbe, să-i ţină despărţiţi unul de altul pe i doi îndrăgostiţi şi prin aceasta starea lucrurilor nu devine mai buni Aluziile uşoare ce-i scapă uneori nu au nici un efect asupra lui Ottilie, căci Eduard a convins-o pe aceasta de înclinaţia lui Charlotte pentru căpitan, a convins-o că însăşi Charlotte doreşte 1111 divorţ, pe care el se gândeşte acum să-l provoace într-un chip decent.

Ottilie, purtată de simţământul inocenţei ei pe calea către fericirea cel mai arzător dorită, nu mai trăieşte decât pentru Eduard. Întărită prin dragostea pentru el, în tot ce e bun, mai bucuroasa, de dragul lui, în tot ceea ce face, mai deschisă faţă de alții. Ea se simte ca într-un paradis pământean.

Astfel, toţi laolaltă, fiecare în felul lui, îşi duc mai departe viaţa cotidiană, cu sau fără reflecţie: totul pare a-şi urma cursul obişnuit, după cum şi în împrejurări înfricoşătoare, când totul este în joc, oamenii trăiesc mai departe ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic.