Capitolul XIV

Între timp sosise o scrisoare a contelui către căpitan, sau, mai bine-zis două: una destinată a fi arătată şi care anunţă perspective foarte frumoase pentru un viitor mai îndepărtat; cealaltă, care conţinea, dimpotrivă, o propunere fermă pentru prezent: un post important la curte şi în administraţie, rangul de maior, o remuneraţie considerabilă şi alte avantaje, urma, din cauza unor împrejurări accesorii diverse, să mai fie ţinută secretă. Astfel, căpitanul îi înştiinţa pe prietenii săi numai despre acele speranţe, ascunzându-le ceea ce era atât de apropiat.

Între timp, el urmărea intens treburile în curs şi lua în secret măsuri pentru ca totul să poată continua nestingherit în lipsa lui. Ţine acum şi el ca pentru unele lucrări să se fixeze un termen şi ca aniversarea lui Ottilie să determine grăbirea altora. Cei doi prieteni conlucrează acum bucuroşi, deşi fără vreo înţelegere expresă. Eduard e foarte mulţumit de faptul că, prin perceperea anticipată a ratelor, fondurile au fost realimentate; întregul şantier înaintează cu cea măi mare rapiditate.

Căpitanul ar fi preferat acum să propună renunţarea totală la planul de transformare a celor trei iazuri într-un lac. Stăvilarul inferior trebuia întărit, cele intermediare înlăturate, şi întregul proiect prezenta mai multe laturi serioase şi delicate. Cele două lucrări, în măsura în care se legau una de alta, erau însă începute, şi aici sosirea unui tânăr arhitect, fost elev al căpitanului, fu foarte bine venită. Parte prin angajarea unor meşteri destoinici, parte prin învoieli globale acolo unde erau posibile, el făcu lucrarea să avanseze şi garantă siguranţă şi durabilitate întregii opere. Căpitanul se bucură în tăcere că în felul acesta plecarea lui nu va fi resimţită. Căci avea drept principiu să nu părăsească netermi-nată o treabă luată asupra sa, câtă vreme nu se vedea înlocuit în mod satisfăcător. Ba chiar îi dispreţuia pe aceia care, pentru a-şi face simţită plecarea, produc dinainte confuzie în jurul lor, dorind, ca egoişti fără educaţie, să distrugă ceea ce n-ar mai urma să fie dus mai departe de ei.

Se lucra astfel cu neîncetată râvnă în vederea celebrării zilei de naştere a lui Ottilie, fără a pomeni nimeni de acest lucru sau a şi-l mărturisi cineva sincer. După ideile, deşi lipsite de gelozie, ale lui Charlotte, oricum nu putea fi vorba de o adevărată sărbătoare. Tinereţea lui Ottilie, situaţia ei, legătura ei cu familia, nu o îndreptăţeau să apară că regină a unei zile. Iar Eduărd nu voia să se vorbească despre aceasta pentru că totul trebuia să pară că porneşte de la sine, să surprindă şi să facă plăcere în chip firesc.

Toţi căzură, deci, tacit de acord asupra pretextului că, în ziua aceea, fără alt motiv festiv, avea să fie încheiată şarpanta casei de agrement, prilej cu care se putea anunţa poporului, precum şi prietenilor, o serbare.

Dar pasiunea lui Eduard era nemărginită. Cum râvnea s-o câştige pentru sine pe Ottilie, el nu cunoştea nici o măsură în devotamentul pentru ea, în dărnicie, în făgăduieli. Pentru cele câteva daruri pe care voia să le ofere lui Ottilie în ziua aceea, Charlotte îi făcuse sugestii cu mult prea meschine. Vorbi cu camerierul său, care-i îngrijea gerderoba şi era în legături permanente cu diferiţi comercianţi şi cu negustori de articole de modă; acesta, căruia nu-i erau necunoscute nici darurile care fac mai multă plăcere, nici felul cel mai bun de a le prezenta, comandă îndată în oraş cufăraşul cel mai încântător îmbrăcat în Marochin roşu, bătut în cuie de oţel şi umplut cu daruri vrednice de un asemenea înveliş.

El îi mai făcu lui Eduard şi o altă propunere. Exista în castel un mic foc de artificii a cărui aprindere fusese totdeauna uitată. Întărirea şi lărgirea lui nu prezentau greutăţi. Eduard îşi însuşi deîndată ideea, şi camerierul promise să se îngrijească de execuţie. Planul trebuia să rămână secret.

În răstimp, pe măsură ce ziua se apropia, căpitanul luase măsurile de ordine pe care le socotea atât de necesare oriunde este invitată sau atrasă o mare mulţime de oameni. Luase chiar precauţiile stricte împotriva cerşitului şi a altor incomodităţi care tulbură atmosfera plăcută a unei serbări.

În schimb, Eduard şi confidentul lui se ocupau îndeosebi de focul de artificii. El urma să fie aprins pe iazul din mijloc, în faţa marilor stejari; societatea avea să se afle în partea cealaltă, sub platani, pentru a putea admira de la distanţa necesară, în deplina siguranţă şi nestânjenit, efectul, reflexele în apă şi artificiile destinate să plutească arzând chiar pe suprafaţa acesteia.

Eduard dispuse de aceea, sub alt pretext, ca spaţiul de sub platani să fie curăţat de tufăriş, iarbă şi muşchi; abia acum măreţia copacilor, în înălţime cât şi în grosime, ieşi în evidenţă pe solul curăţat. Acest rezultat îi procură lui Eduard cea mai mare bucurie. „I-am sădit cam pe timpul acesta. Câtă vreme o fi trecut de atunci?” îşi spuse el. De îndată ce ajunse acasă, căuta în vechiul jurnal, pe care tatăl său îl ţinuse cu multă ordine, mai ales aici, la ţară. E drept că această plantare nu putea fi menţionată în el, dar un alt eveniment domestic important, petrecut în aceeaşi zi şi de care Eduard îşi aducea bine aminte era cu siguranţă consemnat Răsfoi câteva volume; întâmplarea se găsea notată; dar ce mare i-a fost uimirea, bucuria lui Eduard când observă cea mai extraordinară coincidenţă. Ziua, anul plantării acelor copaci era totodată ziua, anul naşterii lui Ottilie.