Capitolul XV

În sfârşit străluci pentru Eduard dimineaţa aşteptată cu ardoare şi rând pe rând sosiră numeroşi oaspeţi; căci invitaţii fuseseră trimise până departe în împrejurimi şi mulţi dintre cei ce nu fuseseră de faţă la aşezarea pietrei de temelie, despre care se povestiseră atâtea lucruri frumoase, nu voiau să piardă această a doua solemnitate.

Înainte de ospăţ, îşi făcură apariţia în curtea castelului dulgherii, însoţiţi de o muzică şi purtând bogata lor cunună alcătuită din numeroase cercuri de frunziş şi de flori ce se legănau, puse în trepte, unele deasupra altora. Ei îşi rostiră salutul şi solicitară de la sexul frumos, pentru împodobirea tradiţională, basmale şi panglici de mătase. În timp ce stăpânii stăteau la masă, ei îşi con-tinuară chiuind procesiunea şi, după ce se opriră un timp în sat şi luară de acolo nu puţine panglici de la femei şi fete, ajunseră, în sfârşit, însoţiţi şi aşteptaţi de o mare mulţime, pe culmea unde se înălţa casa, cu şarpanta acoperişului încheiată.

După ospăţ, Charlotte reţinu câtva timp toată societatea. Nu dorea un cortegiu solemn în toată regula, şi de aceea oaspeţii se adunară în voie, în grupuri separate, fără consideraţii de rang şi de ordine, la locul fixat. Charlotte rămase în urmă cu Ottilie, ceea ce nu shimbă în bine lucrurile; căci Ottilie sosind cu adevărat ultima, se iscă impresia că trâmbiţele şi timpanele n-o aşteptaseră decât pe ea, ca şi cum serbarea nu trebuia să înceapă decât la sosirea ei.

Pentru a masca aspectul nefinisat al casei, ea fusese decorată arhitectural, după indicaţiile căpitanului, cu crengi verzi şi flori; însă, fără ştirea acestuia, Eduard îl convinsese pe arhitect să înscrie cu flori data pe cornişă. Lucrul acesta putea să mai meargă, dar căpitanul sosise la timp ca să împiedice ca şi numele lui Ottilie să strălucească pe fronton. Ştiu să zădărnicească în chip dibaci această iniţiativă şi să îndepărteze literele de flori gata pregătite.

Cununa fusese fixată pe acoperiş şi era vizibilă de departe. Panglicile şi basmalele fluturau pestriţe în aer şi un scurt discurs * pierdu, în cea mai mare parte, în vânt. Solemnitatea se termi-nase; pe terenul netezit şi înconjurat de umbrare din faţa clădirii „nna acum să înceapă dansul. O chipeşă calfă de dulgher îi aduse lui Eduard o ţărăncuţă sprintenă şi o invită la joc pe Oe, care stătea alături. Cele două perechi îşi găsiră repede imitatori şi destul de curând Eduard îşi schimbă partenera, o cuprinse pe Ottilie şi făcu un tur cu ea. Tinerii de neam intrară voioşi în dansul oamenilor simpli, în vreme ce vârstnicii stăteau împrejur privind.

Pe urmă, înainte de împrăştierea asistenţei spre felurite locuri de promenadă, se conveni ca, la apusul soarelui, toată lumea să se adune din nou lângă platani. Eduard sosi acolo cel dintâi, rândui totul şi dădu instrucţiuni camerierului său, care avea să se ocupe lângă celălalt mal, împreună cu artificierul, de feericul spectacol.

Căpitanul observă fără plăcere pregătirile făcute; voia să-i atragă atenţia lui Eduard asupra afluenţei de spectatori la care trebuia să se aştepte, când acesta îl invită, cam tăios, să facă bine şi să lase în sarcina lui această parte a serbării.

Poporul se îmbulzea pe digurile teşite la capăt şi despuiate de iarbă, unde terenul era accidentat şi nesigur. Soarele scăpata, se lăsă amurgul şi, în aşteptarea unui întuneric mai adânc, oaspeţilor de sub platani li se aduseră răcoritoare. Toţi găseau că locul e incomparabil şi se bucurau gândind că, în viitor, se vor putea desfăta de aici cu vederea asupra unui lac întins, cu maluri de o asemenea varietate.

O seară liniştită, un calm desăvârşit al aerului păreau prielnice serbării nocturne când, deodată, izbucniră ţipete înfiorătoare. Bulgări mari se desprinseră din dig, câţiva oameni fură văzuţi căzând în apă. Pământul cedase sub îmbulzeala şi tropăitul mulţimii care creştea neîncetat. Fiecare voise să-şi asigure locul cel mai bun, şi acum nimeni nu mai putea nici să înainteze, nici să se tragă înapoi.

Săriră toţi în sus şi alergară într-acolo, mai mult ca să privească decât pentru a acţiona; şi ce s-ar fi putut face acolo unde nimeni nu putea ajunge? Împreună cu câţiva bărbaţi hotărâţi, căpitanul se repezi, împinse imediat spre mal mulţimea de pe dig pentru a da mână liberă inimoşilor care se străduiau să scoată din apă pe cei ce se înecau. Curând toată lumea fu din nou pe uscat prin propriile eforturi sau prin ale altora, cu excepţia unui băiat care, prin sforţări peste măsură de înfricoşate, în loc sa se apropie, se depărtase de dig. Puterile păreau să-l părăsească; doar când şi când o mână ori un picior mai ieşeau la suprafaţă. Din nefericire, barca se afla de cealaltă parte a lacului, încărcată cu artificii. Nu putea fi golită decât anevoie şi ajutorul întârzia. Căpitanul se hotărâse, îşi lepădă hainele; toate privirile se îndreptară spre el şi statura lui solidă, puternică, inspira tuturora încredere; totuşi un strigăt de uimire se ridică din mulţime când se aruncă în apă. Toţi ochii îl urmăreau pe agilul înotător, care ajunse curând la băiat şi-l readuse, dar ca şi mort, pe dig.

În răstimp, barca se apropie, căpitanul se sui în ea şi se informă exact de la cei de faţă dacă în adevăr toţi aceia care căzuseră în apă fuseseră salvaţi. Felcerul sosit degrabă se îngriji de băiatul socotit mort; Charlotte i se alătură, rugându-l pe căpitan să se îngrijească şi pe sine, să se întoarcă la castel şi să-şi schimbe îmbrăcămintea. Dar nu se putea hotărî, până ce câţiva oameni aşezaţi, cu judecată, care văzuseră lucrurile de aproape şi ajutaseră ei înşişi la acţiunea de salvare, îl asigurară pe tot ce au mai sfânt că scăpaseră toţi.

Charlotte îl văzu îndreptându-se spre casă, se gândi însă că vinul, ceaiul şi tot ce ar mai putea fi de trebuinţă e ţinut sub cheie şi că în asemenea împrejurări oamenii acţionează, de obicei, pe dos; de aceea îşi făcu în grabă loc prin lumea risipită sub platani; Eduard era ocupat să-i convingă pe toţi să rămână; avea de gând să dea în scurt timp semnalul pentru ca focul de artificii să înceapă; Charlotte se apropie de el şi-l rugă să amâne o distracţie care acum n-ar mai fi la locul ei şi care n-ar mai putea fi gustată într-un asemenea moment; îi aduse aminte de obligaţia faţa de cel salvat şi de salvatorul lui.

— Felcerul îşi va face datoria, răspunse Eduard. E înarmat cu tot ce-i trebuie, şi amestecul nostru n-ar putea decât să-l stingherească.

Charlotte rămase la ideea ei şi-i făcu semn lui Ottilie, care * arătă îndată gata să plece. Eduard o prinse de mână şi strigă:

— Nu vom încheia ziua aceasta la spital! Ottilie e prea bună pentru meseria de soră de caritate. Chiar fără noi, aceia care par morţi îşi vor veni în fire, iar cei vii se vor putea usca.

Charlotte tăcu şi plecă. Unii o urmară pe ea, alţii se luară după cei salvaţi; dar până la urmă, nimeni nu voi să rămână ultimul, aşa că plecară cu toţii. Eduard şi Ottilie se treziră singuri sub platani. El nu renunţă la hotărârea de a rămâne, oricât de stăruitoare, de plină de teamă îl ruga ea să se întoarcă împreună la castel.

— Nu, Ottilie, exclamă el, extraordinarul nu se întâmplă pe drumurile banale, netede. Întâmplarea neaşteptată de astă-seară ne uneşte mai repede. Eşti a mea! Ţi-am mai spus-o şi am jurat-o atât de des; n-o voi mai spune, nici n-o voi mai jura, acum se va-mplini!

Barca se apropie venind de la celălalt mal. Era camerierul, care întrebă stingherit ce să facă acum cu focul de artificii.

— Aprindeţi-l, îi strigă Eduard. Pentru tine singură a fost comandat, Ottilie, şi acum singură îl vei şi vedea! Dă-mi voie să mă desfăt şezând lângă tine.

Cu tandră stăpânire de sine se aşeză lângă ea fără a o atinge.

Rachetele ţâşniră în înalt, vâjâind, detunături bubuiră, stele se înălţară, bulgări luminoşi şerpuiră şi plesniră, sori se rotiră şuierând, mai întâi izolaţi, apoi în pereche, apoi toţi împreună şi, tot mai puternic, unii după alţii şi toţi laolaltă. Eduard, a cărui inimă ardea, urmărea cu o privire vie şi mulţumită aceste apariţii de foc. Pentru sufletul gingaş şi mişcat al lui Ottilie, ivirea şi dispariţia lor zgomotoasă şi scânteietoare era mai degrabă înfricoşătoare decât plăcută. Se rezemă sfioasă de Eduard, căruia această apropiere, această încredere îi dădură sentimentul plenar că ea îi aparţinea cu totul.

Îndată ce noaptea fu din nou stăpână, lună răsări şi lumina cărarea celor doi îndrăgostiţi ce se înapoiau. Un om cu pălăria în mână le tăie drumul, cerând de pomană, sub cuvânt că el fusese uitat în această zi de sărbătoare. Luna îi lumina obrazul şi Eduard recunoscu trăsăturile cerşetorului îndrăzneţ care-l mai inoportunase. Dar, fericit cum era, el nu se putu mânia şi nici nu-şi aduse aminte, că mai ales pentru ziua aceea cerşitul fusese sever interzis. Fără a se scotoci prea mult în buzunar, el îi dădu o monedă de aur. Ar fi fost gata să facă fericit pe oricine, căci propria sa fericire părea nemărginită.

În răstimp, acasă, totul reuşise potrivit dorinţelor. Activitatea felcerului, existenţa tuturor celor trebuitoare, ajutorul lui Charlotte, totul contribui ca băiatul să fie readus la viaţă. Oaspeţii se împrăştiară, atât pentru a mai vedea de la distanţă ceva din focul de artificii, cât şi pentru a se înapoia, după atâtea întâmplări agitate la tihna căminelor lor.

Căpitanul, care îşi schimbase repede veşmintele, luase şi el parte activă la îngrijirile necesare; totul se liniştise şi el se găsi singur cu Charlotte. Cu încrezătoare prietenie îi declară atunci că plecarea lui era iminentă. Charlotte trecuse prin atâtea în seara aceea, încât această dezvăluire făcu puţină impresie asupra ei; văzuse cum prietenul ei se jertfise, cum salvase pe alţii şi fusese salvat el însuşi. Aceste întâmplări miraculoase îi păreau să prevestească un viitor plin de semnificaţie, dar nu nefericit.

Eduard, care intră cu Ottilie, fu de asemenea înştiinţat despre apropiata plecare a căpitanului. El bănui că Charlotte avusese cunoştinţă înaintea lui despre acest fapt, dar era cu mult prea ocupat cu sine însuşi şi cu intenţiile sale pentru a lua lucrul în nume de rău.

Dimpotrivă, află cu interes şi mulţumire despre situaţia avantajoasă şi onorabilă la care căpitanul urma să fie înaintat. Nestăpânite, dorinţele sale tainice anticipau asupra evenimentelor, îl şi vedea pe căpitan unit cu Charlotte, iar pe sine cu Ottilie. Nu i s-ar fi putut face un dar mai frumos pentru această sărbătoare.

Dar care nu fu uimirea lui Ottilie, când intră în camera ei şi văzu minunatul cufăraş pe masă. Nu pregetă să-l deschidă. Acum toate lucrurile se înfăţişau privirilor ei, atât de frumos împachetate şi ordonate încât nu îndrăzni să le desfacă, ci abia să fe ridice puţin. Muselina, batistul, mătasea, şalurile şi dantelele se întreceau în fineţe, gingăşie şi preţ. Nu fuseseră uitate nici Podoabele. Înţelese pe deplin intenţia de a o înveşmânta, şi nu numai o dată, din cap până-n picioare, dar totul era atât de preţios şi de străin pentru ea, încât nu îndrăznea să şi-l însuşească nici în gând.