Capitolul XVI

În dimineaţa următoare căpitanul dispăruse, lăsând în urma lui o scrisoare de recunoştinţă către prietenii săi. Charlotte şi el îşi luaseră, pe jumătate, rămas-bun, în puţine cuvinte, încă din seara precedentă. Ea simţea că despărţirea va fi veşnică şi o accepta cu resemnare; căci în a doua scrisoare a contelui, pe care căpitanul i-o comunică la sfârşit, era vorba şi de perspectiva unei căsătorii avantajoase; şi cu toate că el nu dădea nici o atenţie acestui punct, ea socoti lucrul ca sigur de pe atunci şi renunţă pe deplin la prietenul ei.

În schimb, socotea că putea pretinde şi de la alţii efortul pe care şi-l impusese sieşi. Ceea ce nu fusese imposibil pentru ea, trebuia să fie posibil şi altora. În acest spirit deschise conversaţia cu soţul ei, în chip cu atât mai sincer şi mai încrezător, cu cit simţea că lucrul trebuia tranşat o dată pentru totdeauna.

— Prietenul nostru ne-a părăsit, spuse ea: iată-ne din nou unul în faţa celuilalt, ca înainte; şi n-ar atârna, desigur, decât de noi ca să ne întoarcem din nou cu totul la vechea situaţie.

Eduard, care nu auzea decât ceea ce venea în sprijinul pasiunii sale, crezu că Charlotte voia să înţeleagă prin aceste cuvinte fosta lor văduvie şi să-l facă, deşi imprecis, să spere într-un divorţ. El răspunse de aceea cu un zâmbet:

— De ce nu? N-ar fi nevoie decât să ne înţelegem.

Se simţi deci foarte dezamăgit când Charlotte continua.

— Tot astfel, ca s-o aducem pe Ottilie în altă situaţie, n-avem acum decât de ales, căci se prezintă îndoita ocazie de a-i asigura condiţii de viaţă care sunt de dorit pentru ea. Se poate întoarce la pension, întrucât fiica mea s-a mutat la sora bunicii ei; poate fi primita de asemenea într-o familie cu vaza, pentru a se bucura împreună cu fiica unică de toate avantajele unei educaţii conforme rangului ei.

— Dar Ottilie a fost atât de răsfăţată în prietenoasa noastră companie, răspunse Eduard cu destulă stăpânire de sine, încât, desigur, o alta ar putea cu greu să-i convină.

— Ne-am răsfăţat cu toţii, spuse Charlotte, şi tu nu cel din urmă. A sosit însă o vreme care ne invită să ne dezmeticim, care ne îndeamnă serios să ne gândim la ce e mai bine pentru toţi membrii micului nostru cerc şi să nu refuzăm un sacrificiu, oricare ar fi el.

— Găsesc cel puţin, replică Eduard, că n-ar fi echitabil ca Ottilie să fie jertfită, şi asta e ceea ce s-ar putea întâmpla dacă am arunca-o acum printre străini. Pe căpitan, soarta lui fericită a venit să-l caute aici; îl putem lăsa să plece pe deplin liniştiţi şi chiar cu bucurie. Dar cine ştie ce o aşteaptă pe Ottilie? De ce să ne pripim?

— Ceea ce ne aşteaptă pe noi e destul de clar, ripostă Charlotte cu oarecare emoţie; şi cum avea intenţia să se explice o dată pentru totdeauna, ea urmă: o iubeşti pe Ottilie, eşti tot mai legat de ea. Şi ea vădeşte aceeaşi înclinaţie, şi pasiunea ei creşte. De ce n-am exprima prin cuvinte ceea ce fiecare ceas ne destăi-nuieşte şi ne confirmă? Şi nu avem oare atâta prudenţă, încât să ne întrebăm la ce va duce asta?

— Chiar dacă nu e qu putinţă a da un răspuns imediat la această întrebare, replică Eduard, care se stăpânea, se poate totuşi afirma că tocmai atunci când nu poţi spune din capul locului ce va ieşi dintr-un lucru, te hotărăşti mai uşor să aştepţi întâi ce te va învăţa viitorul.

— Pentru a face preziceri aici, răspunse Charlotte, nu e, desigur, nevoie de prea multă înţelepciune, şi ceea ce se poate sPune, oricum, pe loc, este că noi amândoi nu mai suntem destul tineri ca să ne îndreptăm orbeşte într-acolo unde n-am voi sau n-ar trebui să ajungem. Nimeni nu ne mai poate purta de grijă; ie să ne fim propriii noştri prieteni, propriii noştri preceptori. Nimeni nu se aşteaptă să ne vadă căzând în excese, nimeni nu se aşteaptă să ne găsească blamabili sau ridicoli.

— Poţi oare să-mi iei în nume de rău, spuse Eduard, incapabil să răspundă limbajului deschis şi sincer al soţiei sale, poţi să-mi reproşezi dacă fericirea lui Ottilie îmi stă pe inimă? Şi nu fericirea viitoare, care totdeauna scapă socotelilor noastre, ci fericirea ei prezentă? Închipuieşte-ţi sincer şi fără iluzii, pe Ottilie smulsă din compania noastră şi dată pe mâna unor străini! Eu cel puţin nu mă simt în stare de destulă cruzime ca să-i impun o asemenea schimbare.

Charlotte desluşea prea bine hotărârea ce se ascunde în spatele prefăcătoriei soţului ei. Abia acum simţi cât de mult se depărtase el de ea. Cu o oarecare emoţie exclama:

— Oare Ottilie poate fi fericită daca ne dezbină, dacă îmi răpeşte un soţ, iar copiilor săi un tată?

— Copiilor noştri, aş zice, nu trebuie să le purtăm grija, spuse Eduard zâmbitor şi rece; dar adăugă puţin mai amabil: De ce să ne gândim numaidecât la extrema?

— Extrema este prea aproape de pasiune, observa Charlotte. Nu respinge, cât mai e timp, sfatul cel bun, ajutorul pe care ni-l ofer noua amândurora. În situaţiile tulburi trebuie să acţioneze şi să ajute acela care vede cel mai limpede. De astă dată, eu sunt aceea. Iubitul, scumpul meu Eduard, nu te împotrivi intenţiilor mele! Poţi oare să-mi ceri să renunţ atât de uşor la fericirea mea legitim câştigată, la cele mai curate drepturi, la tine?

— Cine spune asta? Întrebă Eduard cu oarecare jenă.

— Tu însuţi, îi riposta Charlotte. Vrând s-o ţii pe Ottilie aproape de tine, nu admiţi oare tot ce trebuie să rezulte de aici? Nu vreau să te silesc, dar dacă nu eşti în stare să te învingi, nu vei putea cel puţin să te minţi multă vreme.

Eduard simţea câtă dreptate are ea. Un cuvânt rostit este teribil dacă exprima dintr-o dată ceea ce inima şi-a îngăduit multă vreme; şi, ca să se sustragă, măcar pentru moment, el răspunse:

— Nici nu văd încă limpede ce anume ai de gând.

— Intenţia mea era, răspunse Charlotte, să chibzuiesc împreună cu tine asupra celor două propuneri. Amândouă au multe avantaje. Pensionul ar fi cel mai potrivit pentru Ottilie, dacă iau în considerare starea prezenta a fetei. Cealaltă situaţie, mai însemnată şi mai de perspectivă, promite însă mai mult, dacă mă gândesc la viitorul ei.

Explică apoi în amănunt soţului ei cele două situaţii şi încheie cu aceste cuvinte:

— In ce mă priveşte, aş prefera casa acelei doamne pensionului, şi aceasta din mai multe motive, dar mai ales pentru că n-aş vrea să sporesc înclinaţia, poate chiar pasiunea tânărului a cărui inimă Ottilie a cucerit-o acolo.

Eduard dădu impresia că o aprobă, dar numai pentru a obţine un răgaz. Charlotte, care urmărea să facă un pas hotărâtor, se folosi imediat de faptul că Eduard nu o contrazicea direct, spre a fixa plecarea lui Ottilie, pe care, de altfel, o şi pregătise în secret, pentru zilele următoare.

Eduard se înfiora; se socotea trădat, şi limbajul drăgăstos al soţiei sale îi păru nesocotit, artificial şi premeditat pentru a-l despărţi pe veci de fericirea lui. Avu aerul că lasă întreaga afacere în seama ei, dar în sinea lui hotărârea era luată. Pentru a găsi răgaz să mai răsufle, pentru a înlătura nenorocirea iminentă, incalculabilă, a îndepărtării lui Ottilie, el se decise a-şi părăsi casa, dar nu cu totul fără prevenirea lui Charlotte pe care se pricepu s-o amăgească printr-o introducere, făcând-o să creadă că nu dorea să fie de faţa la plecarea lui Ottilie, ba chiar că, din acel moment, nu voia s-o mai vadă. Charlotte, care socotea că obţinuse câştig de cauză, îi dădu tot sprijinul. El îşi comandă caii, dădu camerierului indicaţiile necesare asupra lucrurilor pe care Urma să le împacheteze şi asupra felului cum avea să-l urmeze; Şi, când fu cu piciorul ca şi pus în şa, el se aşeză şi scrise:

Eduard către Charlotte, fie că răul ce s-a abătut peste noi, scumpa mea, este reme-diabil, fie că nu – simt doar un singur lucru: ca să nu deznă-dăjduiesc chiar în clipa aceasta, trebuie să găsesc un răgaz pentru mine, pentru noi toţi. Jertfindu-mă, am dreptul să pretind. Părăsesc casa mea şi nu mă voi întoarce în ea decât în împrejurări mai favorabile, mai liniştite. În răstimp, o vei stăpâni tu, însă cu Ottilie. Vreau s-o ştiu lângă tine, nu printre străini. Ai grijă de ea, poartă-te cu ea ca altădată, ca până acum, şi chiar din ce în ce mai afectuos, mai prietenos, mai tandru. Făgăduiesc că nu voi căuta nici o legătură secretă cu Ottilie. Lăsaţi-mă, mai degrabă, câtăva vreme cu totul în necunoştinţă de cum trăiţi; îmi voi închipui că totul merge cum nu se poate mai bine. Gândiţi la fel şi despre mine. Un singur lucru te rog în chipul cel mai stăruitor, cel mai viu: să nu faci nici o încercare de a o instala pe Ottilie în vreun alt loc, de a o aşeza în alte condiţii de viaţă. În afara castelului tău, a parcului tău, încredinţată unor oameni străini, ea îmi va aparţine şi voi păstra-o pentru mine. Dacă însă îmi vei respecta înclinaţia, dorinţele, durerile, dacă însă îmi vei menaja iluzia, nădejdile, nu mă voi împotrivi vindecării, în cazul că ea mi se oferă.”

Această ultimă frază izvorî din vârful penei, nu din inimă. Şi când o văzu aşternută pe hârtie, pomi să plângă amarnic. Trebuia, într-un fel sau altul, să renunţe la fericirea, şi chiar la nefericirea de a o iubi pe Ottilie! Abia acum îşi dădu seama de ceea ce făcea. Se depărta fără a şti ce putea rezulta de aici. Urma să n-o vadă, cel puţin deocamdată; dar ce siguranţă putea să aibă că o va revedea vreodată? Scrisoarea însă era scrisă; caii aşteptau în faţa porţii; trebuia să se teamă clipă de clipă de a o zări cumva pe Ottilie şi de a-şi vedea, totodată, pe loc, zădărnicită hotărârea îşi recâştigă stăpânirea de sine; se gândi că-i va fi totuşi posibil să se întoarcă în orice moment şi să se apropie, tocmai prin îndepărtare, de dorinţele sale. O vedea, dimpotrivă, pe Ottilie izgonită din casă, dacă el ar rămâne. Pecetlui scrisoarea, coborî în graba scara şi sări pe cal.

Când trecu prin faţa hanului, îl văzu sub umbrar pe cerşetorul faţă de care fusese atât de darnic în ajun. Acesta şedea tihnit luându-şi masa de prânz, se ridică în picioare şi se înclină respectuos, ba chiar cu veneraţie în faţa lui Eduard. Aceeaşi siluetă îi apăruse în seara precedenta, când o ducea de braţ pe Ottilie; acum ea îi aducea dureros aminte de ceasul cel mai fericit al vieţii sale. Suferinţa lui crescu; sentimentul că lăsa în urmă toate acestea îi era insuportabil; îşi aruncă încă o dată privirea asupra cerşetorului exclamând: „O, cât de vrednic eşti de a fi invidiat! Poţi să te bucuri de pomana de aseară, eu însă nu mă mai bucur de fericirea de ieri!”