III. Amiaza

Conversând în felul acesta, ei observară la o oarecare distanţă, scânteind minunat în razele soarelui, majestuosul arc de pod ce ajungea de la un mal al râului, la celălalt. Amândoi fuseseră uimiţi de priveliştea acestei structuri, întrucât nu mai văzuseră niciodată ceva atât de magnific. „Cum!” exclamă Prinţul, „n-a fost destul de frumoasă Şerpoaica, atunci când s-a prezentat ea însăşi ochilor noştri, ca s-apară acum ca pod de jasp şi opal? Îndrăznim noi să păşim pe ea acum când apare compusă din cea mai minunată varietate de smaralde şi crizolite?” Niciunul din ei nu avea cunoaştere despre schimbarea profundă pe care-o realiza Şerpoaica la fiecare miez de zi, când ea se arcuia îndrăzneţ peste râu. Cei doi drumeţi păşiră pe ea cu smerenie şi merseră tăcuţi spre malul celălalt.

Abia ajunseră pe malul celălalt, când podul începu să se legene şi să se mişte. Curând atinse suprafaţa apei şi Şerpoaica verde, acum în forma sa obişnuită şi aflată pe pământ, se grăbi să-i urmeze pe călători. Cu greu îi mulţumiră ei pentru permisiunea de a traversa râul pe spatele ei, când îşi dădură seama că mai erau şi alţii în grupul lor, pe care nu-i puteau vedea. Auziră şoapte ascuţite, la care Şerpoaica răspundea la fel, cu sunete sâsâite. Ascultând cu atenţie, au putut în final să înţeleagă următoarele cuvinte: „Pentru început,” spuseră vocile şoptitoare, „vom arunca o privire incognito în grădina Frumoasei Floare de Crin, şi te rugăm apoi să ne prezinţi Frumoasei Floare de Crin de-ndată ce se lasă întunericul, şi anume atunci când vom fi devenit mai prezentabili. Ne vei găsi pe malul marelui lac.” „Ne-am înţeles,” răspunse şarpele; şi-un sunet sâsâit se dizolvă în aer.

Cei trei călători ai noştri, discutară apoi ordinea priorităţii în care ar trebui să se prezinte în faţa Frumoasei Floare de Crin; aceasta deoarece, indiferent cât de numeroşi ar fi vizitatorii ei, aceştia trebuie să se apropie de ea unul câte unul şi să plece tot aşa, dacă vor să evite amare suferinţe.

Femeia purtând coşul cu câinele transformat, se apropie prima de grădină. Binefăcătoarea ei era uşor de aflat, pentru că ea cânta acompaniată de harpa sa. Minunatele sunete se materializau mai întâi ca şi cercuri pe suprafaţa lacului liniştit; apoi, asemenea unui vânticel uşor, transpuneau mişcarea ierbii şi frunzelor tufişurilor. Acolo stătea ea, într-o dumbravă umbroasă verde, alcătuită din cei mai variaţi şi magnifici arbori; din prima privire, fermecă din nou ochii, urechile şi inima femeii ce se apropia de ea în extaz, spunându-şi că Floarea de Crin devenise şi mai frumoasă de la ultima lor întâlnire. Aflată încă la distanţă, salută încântătoarea fecioară cu aceste cuvinte: „Oh, ce fericire să te pot contempla! Prezenţa ta creează un rai în jurul tău! Cât de atrăgător se sprijină harpa în poala ta, cum o cuprind cu blândeţe braţele tale, cum pare să ducă dorul după inima ta, şi cum pare să răsune tandru când e atinsă de degetele tale zvelte. De trei ori fericită binecuvântata tinereţe ce poate fi la locul ei!”

Cu aceste cuvinte, ea veni mai aproape. Frumoasa Floare de Crin îşi ridică ochii, lăsă mâna să-i coboare şi răspunse: „Nu mă întrista cu laude vremelnice! Mă fac doar să vieţuiesc şi mai profund nenorocirea mea. Priveşte numai cum frumosul meu canar zace mort la picioarele mele: el acompania cântecele mele atât de graţios; obişnuia să stea pe harpa mea, şi-a fost educat cu grijă să evite atingerea mea. În dimineaţa aceasta când revigorată de somn, am început să cânt o melodie liniştită, micuţul meu cântăreţ răspunse mai însufleţit ca niciodată cu armonia tonurilor sale. Dintr-o dată, un şoim plană pe deasupra capului meu. Sărmana mică pasăre, înspăimântată, căută refugiu la pieptul meu, şi instantaneu, am simţit ultimele convulsii în corpul său muribund. La fel de adevărat, rapacele vultur, izbit de privirea mea, rătăceşte acum lipsit de putere de-a lungul curentului; dar ce folos mi-a duce mie această pedeapsă? Dragul meu canar e mort, şi mormântul său nu va face altceva decât să se adauge la numărul tufişurilor şi arborilor îndureraţi din grădina mea.” „Fă-ţi curaj, frumoasă Floare de Crin,” exclamă bătrâna, uscându-şi o lacrimă cauzată de povestirea nefericitei fecioare. „Revino-ţi în fire! Soţul meu îţi trimite acest mesaj: trebuie să-ţi subjugi regretele şi să recunoşti chiar şi cea mai mare nefericire, ca pe vestitorul celei mai mari bucurii; pentru că a sosit vremea!” „Aşa este,” continuă bătrâna, „lucruri stranii se 'ntâmplă-n lume. Uită-te numai la mâna mea cât de neagră-a devenit! Într-adevăr, s-a micşorat mult şi ca mărime; trebuie să mă zoresc înainte de a dispărea cu totul! De ce-a trebuit să promit vreo dată o favoare flăcăruilor rătăcitoare; de ce-a trebuit să dau peste uriaş, şi de ce mi-am cufundat mâna-mi în râu? Poţi cumva să-mi dai o varză, o anghinare şi-o ceapă? Le voi duce râului şi mâna-mi va fi la fel de albă precum a fost 'nainte, astfel încât mai că ar putea să stea alături de-a ta.” „S-ar putea să găseşti aici verze şi cepe, dar vei căuta-n zadar anghinare. Nici o plantă din marea mea grădină nu poate purta flori sau fructe; totuşi, orice nuieluşă ce-o culeg pentru a o planta pe mormântul unei fiinţe iubite, devine verde de-ndată şi se-nalţă-n frumoase ramuri 'nalte. Astfel – vai!

— Au crescut toate aceste tufe şi crânguri de copaci. Acoperământul acestor pini, obeliscurile acestor chiparoşi, aceşti măreţi stejari şi fagi – toate au fost odată mici nuieluşe plantate de mâna mea într-un teren sterp, ca triste aduceri aminte.”

Bătrâna acorda doar puţină atenţie acestor cuvinte; în schimb, continua să-şi urmărească propria mână, care în prezenţa Frumoasei Floare de Crin, părea să devină mai neagră şi mai mică, cu fiecare minut ce trecea. Era pe cale să-şi ia coşul şi să plece-n grabă, când simţi că uitase de fapt partea cea mai importantă a misiunii ei. Imediat, luă câinele metamorfozat din coş şi-l depuse în apropierea Frumoasei Floare de Crin, pe iarbă. „Soţul meu,” spuse ea, „îţi trimite acest suvenir. Tu şti că atingerea ta va dărui viaţă acestei pietre preţioase. Acest animal drăguţ şi credincios îţi va aduce cu siguranţă satisfacţie; şi durerea mea legată de pierderea sa va fi alinată cunoscând faptul că este de-acum al tău.”

Frumoasa Floare de Crin văzu cu încântare drăgălaşa creatură şi păru surprinsă. „Multe semne coincid,” spuse ea, „şi asta îmi inspiră unele speranţe; dar, vai! Nu este doar o auto-iluzie dacă ne imaginăm că o mare fericire este aproape de-mplinire, chiar atunci când diverse nenorociri apar de-o dată?” „La ce servesc toate aceste frumoase prevestiri?

Scumpa mea pasăre-i moartă, mâna prietenei mele-i neagră, muribundă, Iar Mops, transformat într-o rară nestemată, Trimis mi-e de lămpaş, de dincolo de prag.

Departe de omenire, cu fiecare bucurie pe care-o preţuiesc La durere şi întristare sunt şi acum aliată:

Când se va-nălţa templul lângă râu?

Când podu-l va cuprinde dintr-o parte-n cealaltă?”

Bătrâna ascultă grăbită acest cântec, cu care Frumoasa Floare de Crin acompaniată de tonurile plăcute ale harpei ei, ar fi încântat pe oricine altcineva. Tocmai era pe cale să plece, când sosirea şarpelui verde o făcu să-ntârzie o dată-n plus.

Şarpele auzise ultimele cuvinte ale cântecului şi din această pricină, rosti cuvinte de încurajare Frumoasei Floare de Crin.

„Profeţia privitoare la pod este-mplinită!” exclamă Şerpoaica: „Poţi întreba aceasta femeie cât de splendid apare acum arcul. În timp ce înainte vreme era alcătuit din jasp opac şi agate, care în cel mai bun caz reflectau lumina la margini, podul este făcut acum din pietre preţioase, transparente. Nici un alt smarald nu este atât de limpede şi atât de frumos colorat.” „Îţi doresc să te bucuri de aceasta,” spuse Frumoasa Floare de Crin, „totuşi iartă-mă dacă nu cred că profeţia este împlinită. Peste înaltul arc al podului tău doar pedeştrii pot călători acum, în timp ce ne-a fost promis că trăsurile şi caii, ca şi călătorii de tot felul vor putea să-l treacă înainte şi înapoi, simultan. Şi nu vorbea de asemenea profeţia despre coloane mari de susţinere ce se vor ridica singure din râu?”

Bătrâna, ai cărei ochi erau fixaţi permanent asupra propriei mâini, întrerupse discuţia aceasta şi-şi luă rămas bun. „Mai aşteaptă un minut,” spuse Frumoasa Floare de Crin, „şi ia cu tine sărmanul meu canar. Te rog, solicită-i lămpaşului să-l transforme într-un frumos topaz; îl voi reanima apoi cu atingerea mea, astfel încât el şi bunul tău Mops vor fi cea mai bună distracţie pentru mine. Totuşi, trebuie să te grăbeşti cât poţi de mult! Căci odată cu apusul soarelui, alterări inexorabile vor afecta sărmanul animal, destrămând pentru întotdeauna structura delicată a corpului său.”

Bătrâna puse-n coş micul cadavru între frunze delicate şi porni la drum.

„Fie cum o fi,” continuă şarpele, reluând conversaţia întreruptă, „cel puţin templul este creat.” „Dar încă nu se află lângă malul râului,” replică Floarea de Crin.

„Se odihneşte încă în adâncurile pământului,” continuă şarpele. „l-am văzut şi am vorbit cu regii.” „Şi totuşi, ei când îşi vor face apariţia?” întrebă Floarea de Crin.

Şarpele răspunse, „Am auzit răsunând prin templu aceste cuvinte viguroase: 'Sosit-a timpul!'„

O linişte plăcută se răspândi peste trăsăturile feţei Florii de Crin, în timp ce spunea, „Aud eu pentru a doua oară astăzi, aceste cuvinte binecuvântate? Când fi-va ziua în care le voi auzi întreit?”

Se ridică şi imediat o ademenitoare fecioară veni din dumbravă pentru a o uşura de propria harpă. O urmă o a doua fecioară, ce strânse scaunul din fildeş sculptat pe care şezuse Floarea de Crin, şi-l luă de-acolo împreună cu perna argintie de sub braţul său. Apăru o a treia, cu o largă umbrelă de soare ornată cu perle, aşteptând să vadă dacă Floarea de Crin ar putea avea nevoie de serviciile sale în timpul plimbării. Aceste trei fecioare erau frumoase şi încântătoare dincolo de orice descriere; şi totuşi, ele doar înălţau frumuseţea Florii de Crin, pentru că oricine avea de constatat că ele nu puteau fi comparate vreo dată cu ea.

Între timp, Frumoasa Floare de Crin se uită la minunatul Mops, cu o mare satisfacţie. Acum se aplecă spre el şi, când l-atinse, acesta sări în sus. Se uită cu bucurie prin împrejur, fugi înainte şi-napoi, şi-n final se zori către binefăcătoarea sa, pe care o salută cu o mare prietenie. Îl luă în braţe şi-l strânse la piept. „Aşa lipsit de căldură cum eşti,” exclamă ea, „şi deşi doar jumătate de viaţă este-n tine, nu este mai puţin adevărat că eşti binevenit la mine. Te voi iubi cu blândeţe, voi glumi politicos cu tine, te voi mângâia cu gingăşie, şi te voi strânge tare la inima mea.”

Apoi îl lăsă jos, îl izgoni, îl chemă înapoi, îl tachină atât de afabil şi se jucă cu el în iarbă cu atâta bucurie şi inocenţă, încât nimeni nu putea să facă altceva decât să fie încântat şi să împărtăşească bucuria sa, tot aşa cum înainte toţi simpatizaseră cu nefericirea inimii sale.

Această joacă fericită şi plăcută a fost întreruptă de sosire tânărului melancolic. El veni în acelaşi fel în care l-am întâlnit mai înainte, doar că acum părea chiar mai extenuat datorită căldurii de peste zi. În prezenţa iubitei sale, el devenea tot mai palid cu fiecare minut ce trecea. Purta şoimul pe încheietura mâinii sale, ce continua să stea cu aripile lăsate, liniştit asemenea unui porumbel.

„Nu-i frumos din partea ta,” strigă la el Floarea de Crin, „să aduci în faţa ochilor mei această pasăre odioasă, acest monstru care mi-a ucis astăzi micuţa pasăre cântătoare.” „Nu condamna nenorocita pasăre,” ripostă tânărul, „ci mai degrabă învinovăţeşte-te pe tine însuţi şi destinul tău, şi dă-mi voie să-mi găsesc un tovarăş în însoţirea suferinţei mele!”

Între timp, Mops continua s-o hărţuiască pe Floarea de Crin, ce-i răspundea favoritului ei transparent cu cel mai prietenesc comportament. Bătea din palme să-l îndepărteze, şi apoi îl urmărea să-l readucă înapoi; încerca să-l înhaţe când dădea să fugă, şi apoi îl alunga când el încerca să se lipească de ea. Tânărul se uita în tăcere, cu o supărare crescândă; dar apoi, când ea încheie să vorbească pocitului animal – fapt ce lui îi părea lucrul cel mai detestabil – aflat în braţele sale, strângându-l la pieptul său alb şi sărutându-i botul negru cu buzele sale cereşti, el îşi pierdu toată răbdarea şi exclamă din adâncul disperării sale: „Iată-mă aici, forţat de un trist destin să trăiesc – poate pentru întotdeauna – despărţit de tine. Din cauza ta, am pierdut totul, inclusiv pe mine însumi. Şi acum trebuie să privesc cu proprii mei ochi cum această diformă creatură îţi poate provoca plăcere, îţi poate câştiga afecţiunea şi se poate bucura de îmbrăţişarea ta! Trebuie eu să continui să rătăcesc lipsit de ţel, şi să măsor cu paşii mei tristul domeniu înainte şi înapoi peste râu? Nu, o scânteiere a eroismului meu anterior a rămas încă în inima mea; fie să se-aprindă chiar în acest moment în flacăra finală! Dacă pietrelor li se permite să se odihnească la pieptul tău, atunci lasă-mă să devin o piatră; şi dacă atingerea ta e mortală, atunci lasă-mă să mor în mâinile tale.”

Vorbind astfel, tânărul făcu o mişcare bruscă; şoimul zbură de pe încheietura mâinii sale, în timp ce el se aruncă 'nainte spre Frumoasa Floare de Crin. Ea întinse mâinile pentru a stopa apropierea sa; şi astfel îl atinse cu atât mai repede. Tânărul îşi pierdu imediat conştienţa, şi plină de groază, ea simţi iubita povară la pieptul său. Păşi înapoi cu un ţipăt, şi frumosul tânăr alunecă lipsit de viaţă din braţele sale, pe pământ.

Dezastrul s-a produs. Încântătoarea Floare de Crin rămase înţepenită, privind paralizată la trupul lipsit de viaţă. Inima ei părea să-şi oprească ritmul şi ochii săi rămaseră insensibili. Mops încerca în zadar să câştige vreo reacţie prietenoasă din partea ei. Părea că întreaga lume murise o dată cu prietenul ei. Disperarea ei tăcută nu căuta ajutor, pentru că ştia că nu există.

Şerpoaica, din contră, deveni mult mai activă. Ea părea că se gândeşte la un mijloc de salvare; şi mişcările sale specifice au servit într-adevăr să preîntâmpine, cel puţin pentru o vreme, cele mai înspăimântătoare consecinţe ale dezastrului. Ea îşi şerpui suplul său corp într-un cerc larg în jurul formei lipsite de viaţă, apucându-şi vârful cozii între dinţi şi rămânând întinsă perfect nemişcată.

Peste câteva momente, una din frumoasele însoţitoare ale Florii de Crin se apropie, aducând scaunul de fildeş, insistând cu un gest prietenos, să se aşeze. Curând după aceea, veni cea de-a doua, purtând un voal colorat-înflăcărat, cu care ea împodobi, mai de grabă decât acoperi, capul stăpânei sale. Cea de-a treia fecioară îi înmână harpa sa, şi abia-şi apropie Floarea de Crin magnificul instrument de ea, lăsând să răsune câteva tonuri din corzile sale, când prima fecioară se şi-ntoarse din nou cu o oglindă rotundă, strălucitoare. O plasă în faţa Florii de Crin, interceptându-i privirea şi reflectându-i înapoi cea mai încântătoare înfăţişare ce putea fi aflată în întregul domeniu al naturii. Durerea îi sporea frumuseţea, voalul îi intensifica farmecul, şi harpa se adăuga graţiei sale. Şi în timp ce orice fiinţă împărtăşea speranţa că situaţia nefericită se va putea preschimba curând, nu putea face altceva decât să-şi dorească să reţină pentru eternitate imaginea ce se prezenta acum.

„Cine ni-l va aduce pe omul cu lămpaşul înainte de apusul soarelui?” sâsâi molatec şarpele. Fecioarele se uitară unele la altele, şi lacrimile Florii de Crin se-nmulţiră. În acest moment, femeia cu coşul se înapoie şi exclamă cu sufletul la gură: „Sunt pierdută şi schilodită! Priveşte cum mâna mea aproape a dispărut cu totul! Nici luntraşul şi nici uriaşul nu mă vor trece peste râu, pentru că sunt încă datoare apei. În zadar le-am oferit o sută de verze şi o sută de cepe; au insistat să fie nu mai mult şi nici mai puţin decât cele trei bucăţi, şi nici o singură anghinare nu poate fi găsită în aceste zone.”

Cu o privire liniştită asupra oglinzii, Floarea de Crin ademenea tonuri nostalgice din corzi.

Curând, nefericirea sa părea să crească, şi corzile răspunseră în forţă la nenorocirea ei; de câteva ori îşi deschise buzele să cânte, dar vocea nu o ajuta; pentru o vreme, durerea sa se dizolvă în lacrimi. Două dintre fecioare o sprijiniră în ajutor în braţele lor şi harpa alunecă din poala sa. Atenţia plină de grijă a servantei sale o prinse la timp şi o depuse alături.

„Uită-ţi propriul necaz,” rosti Şerpoaica, „şi încercă să fi de folos aici! Poate prin aceasta vei câştiga vre-un ajutor în acelaşi timp. Grăbeşte-te cât poţi de tare, şi-ncearcă să le găseşti pe flăcăruile rătăcitoare! Este încă prea multă lumină şi nu pot fi văzute; dar s-ar putea să auzi râsetele lor sau linguşirea lor. Dacă te grăbeşti, uriaşul încă le va lăsa să treacă râul, iar ele îl pot găsi pe omul cu lămpaşul, să-l trimită încoace.”

Femeia se grăbi cât de tare fu în stare; şarpele părea la fel de impacientat ca şi Floarea de Crin, în timp ce aştepta întoarcerea celor două. Dar, vai! Razele coborânde ale apusului de soare, începuseră deja să împodobească vârfurile cele mai înalte ale arborilor şi umbre lungi se întindeau peste lac şi pajişte. Şarpele se mişca neliniştit, iar Floarea de Crin era înecată în durerea ei.

În această situaţie grea, şarpele se uita îngrijorat în jur, pentru că se temea că acuş' acuş va apune soarele, putrefacţia va penetra cercul magic şi va ataca inevitabil frumosul tânăr. În sfârşit, şarpele văzu sus în cer şoimul, penele pieptului său purpuriu reflectând ultimele raze ale soarelui. Se scutură de excitarea fericirii acestei bune prevestiri; nu se înşelase; pentru că, scurt timp după aceea, omul cu lămpaşul putea fi văzut alunecând peste lac, ca şi cum ar fi mers pe patine.