IV. Seara

Şerpoaica nu-şi schimbă poziţia; dar Floarea de Crin se ridică-n picioare şi-l întrebă, „Ce spirit bun te trimite chiar în momentul în care tânjim după tine şi avem atât de mult nevoie de tine?” „Este spiritul lămpaşului meu,” răspunse bătrânul, „care mă conduce, iar şoimul mă ghidează în acest scop. Lămpaşul pâlpâie ori de câte ori cineva are nevoie de mine.” „Apoi nu trebuie să fac altceva, decât să privesc spre cer după un semn: o pasăre sau un meteor va indica direcţia pe care trebuie s-o urmez.

Nu te îngrijora, frumoasa mea fecioară! Dacă pot ajuta, eu nu ştiu asta; o singură persoană poate face doar puţin, dar situaţia se schimbă radical dacă persoana se aliază cu alţii la momentul potrivit. Ceea ce trebuie să facem este să punem răul pe planul al doilea şi să ne păstrăm speranţa.„ „Menţine cercul tău închis, „ continuă el, întorcându-se către şarpe; şi, stând el însuşi aşezat pe o movilă lângă şerpoaică, ilumină corpul lipsit de viaţă cu lampa sa.

„Aduceţi şi micul canar şi puneţi-l în interiorul cercului.”

Fecioara luă pasărea lipsită şi ea de viaţă din coş, pe care bătrâna îl lăsase în urmă, şi puse în aplicare indicaţiile bătrânului.

Soarele asfinţise între timp; şi o dată cu accentuarea întunericului, nu doar şarpele şi lămpaşul bătrânului începură să radieze cu luminile lor fără asemănare, ci şi voalul Florii de Crin începu să emită în modul cel mai plin de graţie o strălucire lumină blândă ce colora obrajii săi palizi şi rochia sa albă, cu un şarm infinit. Toţi continuau să se uite liniştiţi unii la alţii; grijile şi întristările au fost temperate printr-o nădejde profundă.

Astfel, sosirea bătrânei însoţită de cele două flăcărui rătăcitoare fu binevenită. Puteţi fi siguri, cele două trebuie să fi fost excesiv de risipitoare între timp (fiindcă ele deveniseră din nou micşorate şi subţiate); dar cu atât mai mult, ele s-au comportat politicos faţă de prinţesă şi de celelalte doamne şi domnişoare. Cu cea mai mare încredere în sine şi cu o mare doză de expresivitate, ele vorbiră despre lucruri cât se poate de obişnuite; păreau să fie deosebit de sensibile la farmecul pe care îl desfăşura strălucitorul voal asupra Florii de Crin şi companiei sale. Tinerele fecioare îşi îndreptau în jos privirea ochilor cu modestie, şi într-adevăr, elogiul părea să amplifice frumuseţea lor. Toţi erau acum mulţumiţi şi liniştiţi, cu excepţia bătrânei. Contrar asigurării date de soţul său, conform căreia mâna sa nu se poate diminua dimensional în continuare atât timp cât este iluminată de lampa sa, ea protesta repetat că remarcabilul său membru va dispărea complet înainte de miezul nopţii, dacă lucrurile vor continua ca şi până acum.

Bătrânul cu lămpaşul ascultă cu atenţie cuvintele flăcăruilor rătăcitoare şi era bucuros s-o vadă pe Floarea de Crin având atenţia distrasă, fiind înveselită de conversaţia lor. Şi, într-adevăr, miezul nopţii sosi chiar mai repede decât spera. El se uită la stele şi rosti: „Noi suntem adunaţi aici la o oră favorabilă; haideţi să ne facem toţi datoria cu supunere, şi o fericire universală va înlătura toate durerile personale, la fel cum o calamitate universală tinde să distrugă toate bucuriile personale.”