V. Miezul nopţii.

După aceste cuvinte, începu un murmurat fermecător; fiecare din cei prezenţi vorbea pentru el însuşi, menţionând cu voce tare ceea ce are de făcut. Doar cele trei fecioare rămaseră tăcute: pe una o furase somnul lângă harpă, pe alta lângă umbrela de soare, iar pe cea de-a treia lângă jilţul de fildeş; şi nimeni n-ar fi putut să le învinovăţească, pentru că era târziu. Cei doi domni înflăcăraţi, după câteva complimente pripite pentru aceste tinere domnişoare, sfârşiră îndreptându-şi întreaga atenţie spre cea mai fermecătoare dintre toate, şi anume spre Frumoasa Floare de Crin.

„Ia oglinda,” spuse bătrânul şoimului, „şi iluminează-i pe cei ce dorm cu primele raze ale soarelui, trezindu-i astfel cu lumina reflectată din ceruri.”

Şerpoaica începu acum să se deplaseze; şi, desfăcând cercul, se târî încet cu mişcări prelung şerpuite, spre râu. Cele două flăcărui rătăcitoare o urmau solemn, şi cineva neştiutor le-ar fi putut lua drept cele mai serios-gândite flăcări. Bătrâna şi soţul său ajunseră la coş, a cărui lumină gingaşă fusese până acum greu de observat; îl ridicară de ambele părţi, şi el deveni tot mai mare şi mai luminos. Apoi aşezară întins corpul tânărului în el şi puseră canarul pe pieptul său. Coşul se ridică el însuşi în aer şi pluti deasupra capului bătrânei; ea urmă apoi paşii flăcăruilor rătăcitoare. Frumoasa Floare de Crin, luându-l pe Mops în braţele sale, merse după bătrână, iar omul cu lămpaşul încheie procesiunea. Întreaga regiune era iluminată în modul cel mai neobişnuit de mai multe lumini diferite.

Când ajunseră la râu, micul grup văzu – spre încântarea lor – un arc magnific ce lega malurile râului, prin care mărinimosul şarpe pregătise o trecere luminoasă pentru ei. În timp ce-n lumina zilei admiraseră nestematele transparente ce alcătuiau podul, ei nu-şi puteau reţine uimirea asupra minunatei splendori nocturne. Marginea superioară a arcului se contura clar pe cerul negru; mai mult, din marginea inferioară, raze vii iluminau spre centrul arcului, evidenţiind şi dovedind soliditatea aeriană a structurii. Cortegiul se deplasă încet peste pod, iar luntraşul, ce urmărea întreaga scenă de lângă coliba sa din depărtare, cuprindea cu o privire uimită splendidul arc, la fel şi neobişnuitele lumini ce călătoreau de-a lungul lui.

De îndată ce ajunseră pe malul celălalt, arcul începu să se unduiască în felul său obişnuit şi se apropie unduindu-se de apă. Scurt timp după aceea, şarpele se târa pe pământ, coşul coborî la sol, iar şarpele îşi reluă încă o dată poziţia circulară în jurul său.

Bătrânul, plecându-se în faţa Şerpoaicei, spuse: „Ce ai hotărât să faci?” „Să mă sacrific eu însumi, decât să fiu sacrificată,” răspunse Şerpoaica. „Promite-mi că nu vei părăsi nici măcar o piatră de pe pământ!” Omul cu lămpaşul a promis aceasta, iar apoi a instruit-o pe Frumoasa Floare de Crin, „Atinge şarpele cu stânga, iar pe iubitul tău cu mâna ta dreaptă!”

Floarea de Crin îngenunchie şi atinse şarpele cât şi cadavrul. Brusc, tânărul păru că prinde viaţă; el se mişcă în interiorul coşului, începu să se ridice, şi apoi stătu drept. Floarea de Crin vru să-l îmbrăţişeze, dar bătrânul o reţinu. În loc, el îl ajută pe tânăr să se ridice, şi-l ghidă în timp ce păşea afară din coş şi totodată în afara cercului.

Tânărul stătea vertical, iar canarul dădea din aripi deasupra umărului său.

Amândoi erau din nou vii, dar spiritul lor nu se întorsese încă; ochii chipeşului prieten erau deschişi, dar fie că el nu vedea, fie că părea că vede totul, dar fără nici o co-participare. Dar abia se diminuă cumva uimirea despre toate acestea, când extraordinara prefacere pe care-o suferi Şerpoaica, atrase brusc atenţia tuturor: frumosul şi zveltul său corp se dezintegră în mii şi mii de pietre preţioase strălucitoare; bătrâna, în încercarea sa de a ajunge la coş, împinse contra, lipsită de atenţie, şi nimic din fina formă corporală nu mai rămăsese perceptibil; doar un frumos cerc de nestemate strălucitoare se desfăşura pe iarbă.

Imediat, bătrânul se apucă să adune pietricelele în coş, lucrare în care a trebuit să fie ajutat de soţia sa. Apoi au cărat coşul împreună spre un loc mai înalt de pe malul râului. Aici, el revărsă întregul conţinut în curentul râului; nu fără să întâmpine o oarecare opoziţie din partea Frumoasei Flori de Crin şi a soţiei sale, care ar fi îndrăgit să aleagă câteva nestemate pentru ele însele. Pietricelele plutiră pe valuri asemenea stelelor scânteietoare, şi era imposibil să se clarifice dacă ele s-au pierdut în depărtare sau se scufundară în adâncuri.

Apoi bătrânul se adresă respectuos flăcăruilor rătăcitoare, spunând: „Domnilor, voi evidenţia acum calea şi voi deschide drumul de urmat; totuşi, voi ne veţi face cel mai mare serviciu deschizând poarta sanctuarului prin care trebuie să intrăm în aceste împrejurări, şi care doar voi o puteţi descuia.”

Flăcăruile rătăcitoare se plecară politicos şi rămaseră în spate. Omul cu lămpaşul se îndreptă spre marea stâncă, care se deschise singură înaintea sa. Tânărul îl urmă, aproape mecanic; Floarea de Crin păşea în urma sa, la o oarecare distanţă, într-o nesiguranţă tăcută; bătrâna nu dorea să stea prea mult în urmă şi-şi întindea mâna, astfel încât să primească razele lămpaşului soţului său. Urmau apoi luminiţele rătăcitoare, ce încheiau procesiunea, înclinându-şi flama una spre cealaltă, ca şi cum ar conversa.

După o scurtă vreme, procesiunea ajunse la o poartă largă de aramă, ale cărei uşi erau ferecate cu un lacăt din aur. Bătrânul chemă flăcăruile rătăcitoare, care fără să aibă nevoie de prea multe încurajări, devorară cu rapiditate lacătul şi încuietoarea cu flăcările lor ascuţite şi clar conturate. Arama răsună puternic când portalurile zburară larg în lături, revelând în interiorul templului majestuoasele statui ale regilor, iluminate de înaintarea luminilor. Fiecare membru al convoiului se plecă la rândul său în faţa venerabililor conducători; flăcăruile rătăcitoare, în mod special, se distinseră prin curtoazia lor plină de ifose.

După o scurtă pauză regele de aur întrebă:„ De unde veniţi?” „Din lume,” replică bătrânul.

„Şi-ncotro mergeţi?” întrebă regele de argint.

„În lume,” spuse bătrânul.

„Ce vreţi de la noi?” întrebă regele de alamă.

„Să vă acompaniem!”

Cei patru regi tocmai erau pe cale să spună ceva, când regele de aur rosti cu fermitate către flăcăruile rătăcitoare ce se apropiaseră prea mult de el, „Plecaţi de lângă mine, aurul meu nu-i destinat limbilor voastre.”

Ele se întoarseră şi se lipiră de regele de argint, iar mantia sa străluci încântător în lumina lor, cu reflexii gălbui.

„Vă urez bine aţi venit,” spuse el, „dar nu vă pot hrăni; îndestulaţi-vă în altă parte, şi aduceţi-mi apoi lumina voastră.”

Îl părăsiră şi alunecând neobservate trecură de regele de aramă, apropiindu-se de regele compus din metale diferite.

„Cine va conduce lumea?” exclamă el cu o voce gângăvită.

„Cel ce stă pe propriile picioare,” răspunse bătrânul.

„Acesta sunt eu,” replică regele compozit.

„Vom vedea, pentru că a sosit vremea,” spuse omul cu lămpaşul.

La aceasta, Frumoasa Floare de Crin îl îmbrăţişă şi-l sărută cu drag. „Tată sfânt, o mie de mulţumiri: acum am auzit pentru a treia oară însemnatele cuvinte.”

De îndată ce rosti aceste cuvinte, fu obligată să se ţină de bătrân cu şi mai multă fermitate, deoarece podeaua de sub ei începu să se clatine. Bătrâna şi tânărul se agăţară de asemenea unul de celălalt, în timp ce agilele flăcărui rătăcitoare nu văzură şi nu simţiră nimic.

Se putea vedea cu claritate că întregul templu se mişca, cumva asemănător unui vapor ce părăseşte molatic portul, când ancora este ridicată. Adâncurile pământului păreau să se deschidă în faţa sa, în timp ce înainta spre mai departe. Nu lovea nici un obstacol, nici o stâncă nu era în calea sa.

Pentru câteva clipe, o ploaie fină părea să se cearnă prin cupola templului.

Bătrânul o susţinu şi mai ferm pe Floarea de Crin, explicându-i: „Acum suntem dedesubtul râului, şi-n curând ne vom atinge ţelul nostru.”

Apoi, pentru un moment, crezură că s-au oprit; dar se înşelaseră – templul se ridica în sus.

Deodată, un zgomot ciudat apăru chiar deasupra lor. Scânduri şi bârne, într-o manieră dezordonată, începură să ţâşnească prin deschiderea cupolei. Floarea de Crin şi bătrâna se dădură într-o parte, în timp ce bătrânul cu lămpaşul îl apucă zdravăn pe tânăr şi rămase pe loc. Era micuţa colibă a luntraşului pe care înălţarea templului o ridicase de pe sol, absorbind-o treptat în el însuşi. Încet, coliba coborî şi-i acoperi pe tânăr şi bătrân.

Femeia ţipă, iar templul se zgudui asemenea unei nave agăţată neaşteptat la mal. Doamnele rătăceau agitate în jurul colibei în primele raze ale răsăritului ce se apropia; uşile erau încuiate, şi nimeni nu acorda atenţie ciocănitului lor. Ele continuară să ciocănească cu şi mai multă tărie; fuseseră deosebit de surprinse când lemnul începu brusc să sune. Fenomenala putere a lămpaşului transformă cu totul coliba dinspre interior spre exterior, în argint; curând, însăşi forma sa se modifică treptat; pentru că nobilul metal suprimă treptat aspectele neregulate ale scândurilor, stâlpilor şi bârnelor, modelându-se el însuşi într-un altar minunat, fasonat artistic. Un minunat mic templu, stătea acum în centrul celui mare; sau, dacă vreţi, un altar bine cuvenit templului.

Nobilul tânăr urcă apoi o scară în interiorul acestui altar, în timp ce omul cu lămpaşul îl ghida. Un alt om într-o mantie albă scurtă, şi ţinând în mâna sa o vâslă de argint, părea să-l susţină. Era uşor să-l recunoşti în el pe luntraş, locuitorul de odinioară a de-acum transformatei colibe.

Frumoasa Floare de Crin urcă treptele exterioare, ce conduceau de la podeaua templului la altar; dar era obligată încă să se menţină la distanţă de iubitul ei.

Bătrâna, a cărei mână a continuat să se micşoreze în timp ce lămpaşul fusese reţinut în interiorul colibei, exclamă: „Sunt încă blestemată să fiu nefericită? Între atât de multe miracole, nu este niciunul care poate să-mi salveze mâna?”