Cum stau acuma și-mi număr a vremurilor salbă, 

Parcă-mi revăd, în casa din satul de sub deal, 

Pe-un biet bunic din ceata de moși cu barba albă, 

Prin cari vorbește gura tăcutului Ardeal. 

Îl văd așa de bine... Îi flutura oftatul 

Subt bolta înfrunzită a nucului înalt, 

Când începea povestea: Doi ochi avea-mpăratul... 

Dar de râdea cu unul, plângea cu celălalt... 

Poveste minunată și tainică poveste, 

Șoptită în amurgul atât de stins și mut, 

Subt soarele de toamnă care murea pe creste, 

Când mi te-a spus moșneagul, eu nu te-am priceput. 

Dar printre anii tulburi, care-și sporiră-n cale 

Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas, 

Nelămurită taină a înțelepciunii tale, 

Poveste bătrânească, în minte mi-a rămas. 

Și-abia târziu, odată, ți-am înțeles fiorul 

Și te-am văzut cum stărui și-nfricoșată crești, 

În clipa cea dintâie când mi-a atins piciorul 

Țărâna fermecată a țării românești. 

Atunci, în cutropirea furtunii fără nume, 

Când râuri de văpaie îmi clocoteau prin sânge, 

Te-a luminat întreagă un glas din altă lume: 

Ei, ochiul care râde, noi, ochiul care plânge... 

* 

În volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră, 

Cum stau acum în noapte și-n golul ei mă zbat, 

Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastră 

Și-l văd pe cel din basme, pe bietul împărat... 

Îl văd și-mi mușcă-n suflet durerile păgâne, 

Și patimi și ispite și vifore mă frâng; 

Căci, cine-mi spune mie ce vom avea noi mâine! 

Doi ochi ce râd în soare, ori doi ochi care plâng?...