Mi-aduc aminte într-o zi de vară, 

Orașul prins în vechea-i alergare, 

Ca scormonit de-o nevăzută gheară, 

Vuia-mprejur și-n clocotul din zare 

Își prăvălea statornica strigare 

Lung chiotind plămâna lui murdară, 

Atunci sub ploaia arșiței de soare, 

Ce trimetea ucigătoare suliți, 

În zgomotul de guri asurzitoare, 

Eu te-am văzut la colțul unei uliți, 

Vâslaș trudit prin goana nentreruptă, 

Răzleț purtându-ți jalba călătoare, 

Rătăcitor țăran cu fața suptă, 

În strălucirea razelor de-amiază, 

Ce luminau sfiala ta stângace, 

Prin strigătul agenților de pază, 

Tu, strecurându-ți teama și amarul, 

Cu cele două blânde dobitoace 

Neștiutor înaintai în cale... 

În drumul greu părea că plânge carul 

Din bietele încheieturi uscate, 

Părea că boii prinși de aceeași jale, 

În ochii umezi, dătători de pace, 

Subt arcuirea frunților plecate 

Răsfrâng icoana sărăciei tale. 

Atât de singur, fără de povață, 

Erai, sărmane suflet de la țară, 

În nențelesul haos de viață, 

Că-n ziua asta jalnică de vară, 

Durerea mea te-a priceput mai bine, 

A priceput că-n veșnică frăție 

Noi așteptăm aceeași vijelie, 

Străin pribeag și frate bun cu mine.