Trecea azi pe la colț de stradă, 

Cu pasul cadențat și rar, 

Cântând a morții serenadă, 

Trecea convoiul mortuar. 

În soarele de primăvară, 

Ce-mpurpura un blând apus, 

Cântarea asta funerară 

Era de-o jale de nespus. 

În zvonul mulcom de tropare 

Toți robi eternului nimic  

Priveau cu-atâta-nduioșare 

La văduva de după dric. 

C-un văl cernit pe fața suptă 

Plecându-și fruntea ei de var, 

Părea o arătare ruptă 

Dintr-o icoană c-un calvar. 

Avea atâta gol sub gene, 

Și-atâta sete de-adăpost, 

Că plânsul sfintei Magdalene 

Mai trist nu poate să fi fost. 

Și, totuși, palida femeie 

N-a smuls un strop din ochii mei, 

Gândeam la morții din tranșee, 

Și n-am putut să-l plâng pe-al ei...