Mi-am făcut un cântec de demult, odată,

Mi-am făcut un cântec ne’nțeles și dulce,

Leagăn pentr-o veche taină vinovată,

Ziua să m-alinte, seara să mă culce.

Mi-am făcut un cântec și l-am dus cu mine,

Printre anii tulburi singura mea zestre,

Floare-ntârziată prinsă pe ruine,

La o casă mută pusă-ntre ferestre.

Cântec de ispită, cântec de otravă,

Smuls din nedormirea viselor fugare,

Mi-ai crescut cu vremea ca un râu de lavă

Mi-ai crescut ca noaptea viforul pe mare.

Cum te-a-nchis zăvorul tăinuirii mele,

N-ai căzut în mreaja gureșelor rime,

Împletit din patimi, coborât din stele,

Cântec de-o viață, nu te știe nime...

Totuși mintea astăzi vine să mă-ndemne,

Să-ți deschid fereastra, să te-alung din casă,

Când ți-e mort copilul, ce să mai însemne,

În odaia goală, leagăn de mătasă?...