Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare,

Cu braț de fier, cu mâna albă, de zbucium și de luptă dornic,

Pe-un piept de stâncă solitară și-a-ntemeiat un cuib statornic,

O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare,

Când raza zorilor dintâie zâmbește-n prag de cetățuie,

Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul,

În soare-i fulgeră armura și zboru-i întretaie cerul,

Cu aripi meștere în albul nemărginirilor se suie.

În furtunateca-i năvală se duce-așa fără hodină,

O lume se răsfrânge-n ochii adânci ca nopțile de vară.

Din mii de tulnice răsună a vieții veșnică fanfară,

Când zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.

Avântul lui n-are popasuri, în drum el suie și coboară,

Și nestemate fără număr culege mâna fermecată:

El rupe-o floare, prinde-un zâmbet, o lacrimă-n ascuns vărsată,

El fură-un vis dormit azi-noapte pe căpătâiul de fecioară...

A străbătut atâta cale, cât ochii nu cuprind să vadă,

Și când amurgu-ncinge bolta în brâul lui tivit de aur,

În goană el își smulge-o salbă din sfântul cerului tezaur,

Și vine-acasă călărețul cu brațul încărcat de pradă.

Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară,

Își scutură în fața porții vestmântul împletit din zale,

O clipă mai privește-n urmă spre ceața risipită-n vale,

Și-apoi în pripă trece pragul... — dar praful a rămas afară!...

Pe-un pat de marmură curată dintr-o cămară neștiută,

El migălind în pacea nopții așează scumpa lui podoabă,

Își frânge de zăgazuri mintea — de veci neadormită roabă -

Și taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mână mută...

...Și știe bine urzitorul că-n vremea trudei lui amare,

Acolo, jos, în umbra neagră, țin sfat atâtea duhuri rele,

Să-i fure marmura măiastră, argintul coborât din stele...

Dar mâinile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare.