O doină plânge sus pe culme,

Din fluier unde limpezi cad,

Și legănate lin s-afundă

În pacea codrilor de brad...

Cântare, meșteră cântare,

Te stingi acum încet-încet,

Și-adormi pierdută-n tremurarea

Oftării blânde din brădet...

Mi-ai picurat un strop în suflet

Din taina vremii de demult,

Și plânsul veacurilor duse

Mă înfioară când te-ascult...

Cum te-ai topit acum în noapte,

Eu stau cu inima la sfat:

În care brad, de care creangă

Plânsoarea ta s-a aninat?...

Și cât vei mai trăi acolo,

Tu, soră pururea cu noi,

Când va fi mort de mult ciobanul,

Și moartă turma lui de oi?...

Târziu odată — cine știe? -

Trecând pe-aici un călător,

Te va culege dintr-o floare,

De după-o aripă de nor...

Te-a coborî în largul văii,

Și-o lume te va asculta,

Și-o lume-ntreagă va începe

Să plângă cu durerea ta...