Voi veniți cu mine, oaste nevăzută, 

Moșii și strămoșii mei din zile moarte, 

Grăitoarea voastră îndrumare mută 

În vârtejul lumii căile-mi împarte. 

De demult, din ceața vremii înnoptate, 

Eu aud un cântec călător cum vine, 

Ca un clopot tainic inima mea bate, 

Din adânc vă cheamă să veniți cu mine. 

Eu vă port în suflet, plămădiți în sânge, 

Și din vina voastră mi-e zidit păcatul, 

Glasul vostru geme jalea mea când plânge... 

Eu din plâns de veacuri mi-am topit oftatul... 

Întărită-n drumu-i, de la voi învață 

Ura mea să ardă, mâna să se-nchine, 

Ați murit cu toții ca să-mi dați o viață, 

Morți fără de moarte, voi veniți cu mine. 

Din amurgul umed când se face sară, 

Sufletul vă simte cum îi treceți pragul, 

Ca-ntr-o casă mică, albă, de la țară, 

Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul... 

Sunteți fără număr, popi cu bărbi cărunte 

Cu lumina scrisă-n frunțile senine, 

Cercetași de codri și păstori de munte, 

Ceață nesfârșită, voi veniți cu mine. 

La soborul vostru mintea mea culege 

Taine din zapise, rosturi din hrisoave, 

Mi se plâng ciobanii de călcări de lege, 

Și-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave. 

Ca o cenușotcă mintea mea ascultă 

Cum frânturi de veacuri strigă din ruine, 

Prinde-abia un picur din vâltoarea multă 

Și se-nchină vouă, că veniți cu mine. 

Eu din oastea mare nu-s decât solia. 

Ucenic cucernic vă vestesc cuvântul, 

Nu-s decât un fulger smuls din vijelia 

Ce-a închis la sânu-i milostiv pământul. 

Rămâneți la mine voi întotdeauna, 

Înfrățiți cu focul sângelui din vine, 

Căci se stinge glasul și se frânge struna 

Când în goana vieții nu-ți mai fi cu mine...