În largul mării fără margini, în largul mării zbuciumate,

Se întâlniră două scânduri din două vase sfărâmate.

Sărace mărturii răzlețe ale-unui drum dup-o comoară,

Le-a fost urnit aceeași vrajă din portul lor de-odinioară...

Din două părți tăindu-și cale credeau în unda milostivă,

Când tot același braț de vifor le-a frânt catargul deopotrivă.

Deodată s-au oprit în goana de năzuinți spre-o lume nouă,

Deodată albele corăbii se cufundară amândouă...

Solii pribege ale morții rămase cele două scânduri,

Purtând pe ape fiecare același trist popor de gânduri...

S-au prins alături când simțiră că tot același val le saltă,

Și azi, brăzdând nemărginirea, merg înfrățite laolaltă...