Era duminică-ntr-amiază,

Noi stam pe prispă strânși în sfat,

Când s-a ivit pe drumul țării

Un om la marginea de sat.

Din pulberea învolburată

Abia puteai să-l deslușești -

Cu pașii largi grăbindu-și mersul,

Venea în hainele-i nemțești...

La cruce,-n deal, noi îl văzurăm

Cum s-a oprit deodată-n pas

Și s-a-nchinat adânc drumețul

Când a făcut în drum popas.

Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,

La zidul zugrăvit cu sfinți.

Și sta cu capul gol străinul

În ploaia razelor fierbinți.

Când s-a pornit încet la vale,

Noi ne uitam de la zăplaz,

Și nu știu, ni s-a părut nouă,

Dar avea lacrimi pe obraz.

Când ne-a ajuns, a dat binețe,

Cu glas domol, și-apoi a stat

Și ne-a-ntrebat de sănătate

Și de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă

Să vie-alăturea cu noi,

Și s-a uitat cu-atâta jale

Când a trecut un car cu boi.

Iar la vecernie drumețul

Stătea cucernic și supus,

Și-a sărutat duios icoana

Cu răstignirea lui Isus.

Când a plecat, ne-a spus povețe

Cu grai înduioșat și blând,

Și ne-ncălzea atâta-n suflet,

Că lăcrimam toți ascultând.

Spunea că nu-i păcat mai mare

Decât să-ți lepezi legea ta

Și, vezi, îi tremura cuvântul

Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus... Ne era jale

Când s-a pornit la drum, pe grui...

Dar uite,-n țintirim, pe noapte,

Spun că văzură umbra lui.

De-atunci tot despre el ni-e vorba

Și-atât am vrea cu toți să știm:

Anume lângă care cruce

A-ngenuncheat în țintirim...