Voi n-aveți flori, nici cântece, nici fluturi, 

Căci soarele în țara voastră moare; 

Voi în zadar cerșiți acolo-n umbră 

Din cerul sfânt o rază să coboare. 

E frig la voi, și-i moartă strălucirea 

Cetăților cu turnul de aramă, 

Bieți cântăreți cu aripile frânte, 

În alte zări cuvântul meu vă cheamă... 

Veniți, veniți să-ngenunchem cu toții: 

Pământul negru-i vechiul nostru tată; 

La sânul lui să râdem și să plângem, 

Cu sufletul și inima curată. 

Să fim copiii iscusiți ai firii, 

Să învățăm din sfânta ei cântare, 

Să furișăm în mintea noastră picuri 

Din înțeleapta firii îndrumare. 

Veniți, veniți în ceasul dimineții, 

Când, sub clipirea bolții-mbujorate, 

Sărbătorește-al învierii praznic 

Biserica de frunze-nrourate. 

Când umbre mor și scapără lumina 

Din negură zburând biruitoare, 

Veniți, veniți, să cad-asupra noastră 

Hirotonirea razelor de soare. 

Să ne-nfrățim cu zvonul și viața 

Ce saltă-n zori când se pornește plugul, 

S-adăpostim în suflete mândria 

Livezilor ce-și mlădie belșugul. 

Iar când amurgu-n haina lui cernită 

Cărunții brazi începe să-nvestmânte, 

Noi să privim luceafărul din zare, 

Și-atunci să zicem strunelor să cânte... 

Din freamătul dumbrăvii-nlăcrimate, 

Din argintatul tort al lunii pline, 

Din șopotul izvoarelor de munte 

Să împletim noi cântece senine. 

Iar trăsnetul, ce înfioară bolta 

Când fulgere potrivnice se-ncaier, 

Și mugetul înfricoșat al apei 

Să ferece al strunei noastre vaier. 

Să piară umbra zidurilor negre, 

Ce-ntunecă o melodie sfântă, 

Curatul chip al farmecelor firii 

Să scânteie când glasul nost cuvântă. 

Căci dumnezeul neamurilor toate, 

Sub strălucirea mândrei bolți albastre, 

În codrii verzi și-n negrele ogoare 

A semănat nădejdea vieții noastre...