Cu fruntea-n țărână, plângând azi ne vezi, 

Din slavă, cerescule soare; 

Rugămu-ne ție, azi sufletul nostru 

Tu lasă-l departe să zboare. 

Trimite și vântul, pribeagul drumeț, 

El, crainicul bolții albastre, 

Să ducă departe, pe aripa lui, 

Cuvântul strigărilor noastre. 

Acolo, departe, spre soare-răsare, 

În freamăt de foi din dumbravă, 

Pe veci cetluite în marmură rece, 

Dorm clipele noastre de slavă. 

Voi sunteți acolo, viteji pârcălabi, 

Și voi, preacinstiților vornici, 

Statornici în cinstea de lege și țară, 

În focul credinței statornici. 

Acolo dormi și tu, arhanghel bătrân, 

Tu, Ștefane, sfânt voievoade, 

Ce-ai scris strălucirea norodului tău 

Cu sânge dușman de noroade. 

De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă 

Spun toate poveștile slovei. 

Să nu se-nfioare de numele tău 

Nu-i frunză în codrii Moldovei... 

Azi mașteră-i vremea... Acum văduvite 

Zac sfintele tale oțele, 

Și luna, când trece, de milă tresare, 

Căci vede rugina pe ele. 

Amarnic ne poartă pe strâmbe cărări 

Vicleana și vitrega soarte, 

Mărit voievoade, în țara ta azi 

Și vise și fulgere-s moarte... 

Noi suntem drumeții piticelor vremi, 

Pitici în putință și vrere, 

Copii fără sprijin, ne scurgem viața 

Din dor și din nemângâiere. 

A noastră moșie, frumoasă nespus, 

Grumazul și-a-ntins spre pierzare, 

Căci brațele noastre azi spadă nu strâng, 

Și steag țara noastră nu are... 

Măria-ta! Suntem bătuți de nevoi! 

La noi în zadar ară plugul, 

Căci holdelor noastre cu spicul de aur 

Străinul le fură belșugul. 

Am vrea să purcedem cu jertfele laudei, 

Dar n-avem nimica la casă... 

Măria-ta! Toate străinii le duc, 

Și numai cu lacrimi ne lasă... 

Dar spunem cu toții nevestelor noastre 

Să plângă cu lacrimi de jale, 

Potopul să treacă și plaiuri și munte, 

Să spele oțelele tale. 

Atunci, când în soare din nou străluci-vor, 

De sus, din a ta-mpărăție, 

Crai tânăr, crai mândru, crai nou să le-ncingă, 

Trimite, rugămu-ne ție!