Copii, cu ochii mari și limpezi 

Ca raza nopților albastre, 

De ce purtați și voi osânda 

Ce-a scris ursita firii noastre? 

O jale sufletu-mi despică 

Și-mi frânge visurile-n două, 

De glasul minții mă cutremur: 

... Și voi veți fi asemeni nouă!... 

Când înțeleg c-aceleași patimi 

Și-aceleași năzuinți deșarte, 

Cum vor călăuzi în oarba 

Prăpastie ce ne desparte, 

Că ochii voștri-n care arde 

Azi vraja basmelor cu zmeii, 

Rătăcitori, în drumul vieții 

Cum au să mintă, fariseii, 

Atunci o scârbă mă supune 

Și-un gând păgân mă înfioară, 

Și sufletul meu fierbe-asemeni 

Acelui crai de-odinioară 

Ce-a omorât în fașă pruncii...

. . . . . . . . . . . . 

Orânduiala ta-i amară, 

Mărite domn al lumii noastre... 

Eu nu mai cred în primăvară!...