Mor multe șiraguri de clipe,

Și nimeni nu-mi bate la poartră

Când vremea-mi așterne pe suflet

Cenușa ei aspră și moartă.

Vin neguri cu noaptea pe umeri,

Și bezna mă-nghite, nătângă,

Și viforul vine, păgânul,

A viselor aripi să-mi frângă.

Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,

Încet coborându-mi din stele...

Mai străluci-va vreodată

Altaru-nchinărilor mele?

Stejarul nădejdilor multe

Își scutură frunzele moarte...

Vai, tu ești atât de frumoasă,

Și tu-mi ești atât de departe...