Azi moare-nfiorarea cetăților de stele

Și înțelesul tainic al cântecelor mele.

Se rupe tortul galben al razelor de lună,

Mor visurile albe ce-mi tremură pe strună...

Luceafărul clipirea în negură și-o frânge,

Lumina lui bolnavă se zbate și se stânge,

Și moare găinușa în pragul nopții sure,

Și toată mângâierea din zvonul de pădure.

Mor fluturii din zare și mor toți trandafirii,

Își curmă înțelesul întreagă vraja firii.

Cum se desfac prăpăstii și-adâncul lor înghite

Strălucitoarea salbă a multelor ispite.

Comoara-nfășurându-și, nădejdea pleacă-n pripă,

De drum norocu-și gată pribeaga lui aripă,

Din mintea-ntunecată fug grabnic, rânduri-rânduri,

Ducându-și tot argintul, popoarele de gânduri,

Și se-mpletește noapte din neguri jucăușe

Când sufletul meu calcă pe-a viselor cenușe.

Drumeț cu ochii tulburi se duce fără țântă,

Amarul îl încinge și noaptea-l învestmântă,

Și patima-l sugrumă cu brațele-i de fier...

Sfârșit, el îngenunche și zgribură de ger,

Cerșind din îngropata-i hlamidă de văpaie

Să-i mai trimiți o rază, domnița mea bălaie.