I-am zis într-un amurg de vară, 

Robit de chipul unei stele: 

Durează, suflete măiestre, 

Altar nădăjduirii mele! 

I-am dat temuta mea comoară, 

Temeiul sfânt al suferinții, 

Argintul visurilor toate, 

Și marmura curat-a minții. 

Și el mi-a întruchipat altarul, 

Lăcaș de mândră strălucire, 

Zidindu-și în catapeteasmă 

Întreagă setea de mărire. 

Dar vifor s-a pornit prin noapte, 

Și-n goană vitregă și crudă, 

O clipă-a sfărâmat nătângă 

Prisosul lunilor de trudă... 

E noapte-acum... Pe fața bolții 

Plâng ochii stelelor senine, 

Când blčstemă-nșelatul meșter 

Și strigă bietul din ruine...