Cu grele răsuflete apele dorm, 

Pe lanuri dorm spicele grele, 

Asupra pădurii veghează de sus 

Cetatea eternelor stele. 

Luceafărul bňlnav în lumea de-ngheț 

Clipește din gene molatic, 

Când dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm, 

Și-l geme porumbul sălbatic... 

În geamăt se-nalță durerea la cer, 

Câmpii de lumini să-nfioare, 

Luceafărul simte văpaia arzând 

Și tremură, bietul, și moare. 

Cu ochii plânși, stelele toate se duc 

Pe patul de nori să se culce; 

Din dragostea stinsă în neguri de zări 

Lin picură liniștea dulce. 

În taina tăcerii pornește-se vânt 

Să mângâie trestia-n vale, 

Pe-ascuns o sărută, dar dragostea lui 

O văd licuricii din cale. 

Și-o spun licuricii la frunze de soc, 

Și socul pădurii o spune, 

Și frunzele toate grăbite tresar 

Și-ncepe pădurea să sune. 

Se duce iar vântul, pribeagul drumeț, 

Sfios fâlfâind din aripă, 

Din doru-i aprins și în veci călător 

O doină domol se-nfiripă. 

Și doina o cântă alunii din crâng 

Și-o tremură-n murmur izvorul, 

Și doina trezește și turma din deal, 

Și turma trezește păstorul. 

Din funduri de peșteri vin umbre șirag 

S-asculte amarul cântării, 

De patima doinei și umbrele mor, 

Cu lacrimi plâng genele zării. 

Și doina se zbate, și frunzele plâng, 

Și codrul prelung se-nfioară, 

Când, iată, prin neguri cu sârg străbătând 

O rază solie coboară: 

Deschideți larg poarta, cărunților brazi, 

Să vie-mpăratul măririi, 

Se mângâie jalea nestinsului dor, 

Să-mpace durerile firii...