Când rătăcind, bătrâne codru, 

Ajung la sânul tău de tată, 

La poarta-mpărăției tale 

Plec fruntea mea înfierbântată. 

Eu simt că-n lung șirag de lacrimi 

Se sfarm-al genei mele tremur, 

Și ca un făcător de rele 

La poarta ta eu mă cutremur. 

Curat e duhul lumii tale, 

Căci Dumnezeu cel sfânt și mare 

Sub bolta ta înrourată 

Își ține mândra sărbătoare. 

Tu-l prăznuiești cu glas de clopot 

Și cu răsunet de chimvale 

Pe cel ce-atâtea înțelesuri 

Gătit-a strălucirii tale. 

Amurgul învestmântă-n umbre 

Smerita frunzei frământare, 

Și pare tânguiosul freamăt 

Un glas cucernic de tropare. 

Nu-i jalea pătimirii tale 

Tremurătoarea ta plânsoare, 

Ci-i cântecul de-ngropăciune 

Ai doinei noastre, care moare. 

Departe s-a aprins un fulger, 

Lovind în creasta ta năpraznic, 

Și-n tot hotarul tău mânia 

Și-a început păgânul praznic. 

E-al răzvrătirii noastre tunet, 

Și-n neagra ta cutremurare, 

Atâtea veacuri umilite 

Își gem strivita răzbunare. 

Iar dacă printre paltini luna 

Își frânge razele curate, 

Vărsând sfiala ei gălbuie 

Pe frunzele înfiorate, 

În picătura de lumină, 

Din geana zorilor albastre, 

Eu văd cum tremură și-nvie 

Nădejdea visurilor noastre. 

Și-ar oțeli piticul suflet 

Atunci când mila ta,-mpărate, 

Mi-ar lumina o clipă taina 

Măririi tale-nfricoșate... 

Pe strunele neputincioase 

S-ar zămisli cântarea sfântă, 

Dând înțeles vieții mele 

Și morții ferecându-i țântă!