Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele

Să luminezi în noaptea singurătății mele,

Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă:

Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă.

Păcătuiește raza curată, viorie,

Când se oprește-n drumu-i pe-o strașină pustie,

Învestmântând cu picuri din sfânta ei văpaie

O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie.

Vezi, zboar-atâția fluturi în necuprinsul firii,

Și strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii.

În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ți zborul,

Căci lor te dete-n gându-i de-viață-dătătorul,

Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele,

Să luminezi o clipă singurătății mele.

Eu port în mine noaptea, și-n bezna ei adâncă

Mi-e sufletul un vultur înlănțuit de-o stâncă;

Ar vrea adâncul bolții cu zboru-i să-ntretaie,

Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,

Să-și scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...

Dar aspra țintuire a lanțurilor grele

Cu praful sur al pietrei îi înfrățește rostul...

Zadarnic vrea să-și cate în ceruri adăpostul:

Cu glas nebun el urlă, și bl?stemă, și țipă,

Și sânge cald stropește trudita lui aripă,

Și veșnic o să lupte, în patima-i păgână,

Cu bulgării de piatră, cu lumea de țărână...

Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:

De ce-ar veni la mine făptura ta de floare?

Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,

De ce să te cutremuri de-o luptă nențeleasă?

Când zboară-atâția fluturi în necuprinsul firii,

Și strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii...