Stăpâne codru, crai bătrân:

Mai ții-le tu minte, oare?...

La umbra unui fir de nalbă

Plângea o floare de cicoare,

Și-un firicel de izmă-creață

Se săruta atunci cu Oltul...

Atunci m-am dus în lume eu,

Feciorul lui Iosif preotul!

Părinte-al meu din vremi de mult,

Era și-o casă la răscruci...

Era a noastră... Nu știu, tu

Aminte dacă-ți mai aduci?...

Că matca Oltului bătea

La colțul casei într-un soc,

Și-n Olt se oglindeau, din geam,

Trei rădăcini de busuioc...

Când mi-am luat într-un amurg

De frunza ta bunul rămas,

Era și tata... Știi-l tu?...

Și mama sta sfârșită-n glas...

Și hâtrul dascălu Ilie,

Cel înțelept, glumeț și șchiop,

La vatră răzimat spunea

O pilduire din Isop...

Bătrâne codru! Eu m-am dus,

Răpus de-un gând nebun, pesemne,

Uitat-am pilda lui Isop,

Vârtejului să nu mă-ndemne...

Dar ostenit odat' privind

La zarea cerului albastră,

Am plâns, și gândul m-a bătut

Să mă întorc la casa noastră!...

...Și m-am întors, stăpâne-al meu!...

Dar casa noastră nu mai este...

Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză

Îndurerata ei poveste!

Că dascălu Ilie-i mort...

Cum s-a schimbat de-atuncea satul...

Și Oltului i-a mutat matca

Poruncă de la împăratul...

Cinstite crai! A fost demult.

Că s-a schimbat atât de-atunci:

Seninul razelor de soare

Și fața florilor din lunci...

Și-n valul vremilor s-a dus

A vieții mele dimineață,

Cum s-o fi dus demult pe Olt

Cel firicel de izmă-creață...

Zadarnic cat stolul de visuri

Ce printre paltini se pierdură

Și dorurile mele scrise

Pe fața foilor de mură...

Și toate râsetele mele

Din alunișul din zăvoi,

Și plânsul meu de-odinioară...

Ne-aveam atât de bine noi...

Azi, lasă-ți freamătul să-mi pară

Un mulcom zvon de patrafire,

Ce blând asupra mea-și pogoară

Duioasa lor hirotonire...

Și spune-i vântului să tacă

Când va porni de-aici la plai:

Că răposatul n-a fost vrednic

De poala ta, bătrâne crai!