Pustietate arsă mi-e sufletul acuma,

Se plimbă râsul morții și-mi strigă din țărână,

Nici nu-mi mai vine-a crede c-abia-i o săptămână

De când dormea cu mine și cântecul și gluma.

De-atunci s-a stins în neguri puzderie de stele

Ș-un roi de vise albe ce-mi adumbrea păcatul,

Azi trupul mi se frânge în friguri vinovatul,

Și bântuie Samùmul singurătății mele.

Vei mai veni vreodată, minune călătoare,

Să-mi lumineze-n noapte din ochiul tău o rază,

Să-mi schimbi pustietatea din nou într-o oază,

Să-nvii pe beduinul ce blestemă și moare?...