ADAM

E partea mea. În loc de lumea largă,

Mă-ndestulez c-o mică moșioară,

Ce-o apăr eu de fiare stricăcioase;

Să-mi deie roadă tot eu o silesc.

EVA

Eu îngrădesc, Adame, o colibă

Ca cea de-odat’… demult… mai ții tu minte?

Pierdutul rai l-aduc jos pe pământ.

LUCIFER

Ce vorbă mare ați rostit în treacăt.

Aceste două: casa și moșia,

Vor îndrepta pe veci rotirea lumii,

Născând și chin și blânde reverii.

Vor crește-apoi pe rând, ca să se-ntrupe:

În patrie și-atâtea meserii.

Vor plăsmui tot ce-i frumos și nobil

Și-o să-și înghită propriii copii.

ADAM

Nu te-nțeleg, ți-e vorba-ntunecată,

Mi-ai prevestit cunoașterea a toate

Și-am aruncat seninul neștiinții.

Ca greu luptând să mă ridic în slavă,

Răsplata ce-i?

LUCIFER

      În tine tu n-o simți?

ADAM

Eu simt și văd că de când Dumnezeu

M-a părăsit, așa cu mâna goală,

Nu-l mai cunosc. Trăiesc de-acum cu mine

Și singur eu sunt dumnezeul meu.

Iar munca mea o să-mi rodească mie.

Vezi, asta mi-e puterea și mândria.

LUCIFER (Aparte.)

Sărman năuc! Azi mic îți pare cerul,

Să te vedem când fulgeră și tună!

EVA

Mândrie, da, atâta am și eu:

Întreaga lume să mă cheme mamă.

LUCIFER (Aparte.)

Frumoasă țintă-n inima femeii:

Să-nveșnicești și chinul și păcatul.

ADAM

Cu ce i-aș fi dator Lui? Că exist?

Doar firea mea, de-i vrednică de greul

Ce-l pot purta, e roada ostenelii,

Căci voluptatea dulce-a băuturii,

Cu chinul setei, tot eu mi-o câștig.

Un schimb e tot. Și prețul sărutării

E-n înșelarea care vine-n urmă.

Dar dacă astăzi lanțul providenții

S-a rupt și-n schimb am dobândit puterea

De-a-mi făuri ori de-a-mi strica eu soarta,

Cu mintea mea purtată-n pipăire,

Puterea mea era-ndestulătoare

Și brațul tău nu-mi aducea folos.

Tu nu m-ai smuls din grelele obezi

Ce m-au legat cu trupul de țărână

Și simt, deși nu știu ce e anume,

Un fir de păr, mai nevoiaș, se poate,

Ce-mi stăvilește vrerea fără margini.

Aș vrea să sar, să zbor, dar trupu-mi cade,

Urechea, ochii nu-mi ascultă gândul

Când vreau să știu misterul depărtării.

Și sufletul de-n alte lumi mă poartă,

Iar mă silește foamea bădărană

Să mă cobor la moartele materii.

LUCIFER

Ăst fir, ce spui, mai tare e ca mine…

ADAM

Așa? Atunci ești duh neputincios,

Când pânza asta de paianjen, mică,

Acest nimic, ce mii și milioane

Nu-l văd, puterea să ți-o-înfrâne poate.

Ăst văl ascuns împrejmuie mulțimea

Ce îmbătată tropote pământul,

Crezând năucă-n basmul libertății

Și prea puțini îi simt abia rețeaua.

LUCIFER

Aceasta e ce-n cale mi se pune,

Căci duh cu mine deopotrivă este;

Ori tu socoți că stăruind în taină

E slabă doar’? A, nu! În umbră șade

Cel ce frământ-o lume și zidește.

În fața lui ai ameți! Căci numai

Fapt omenesc străluce și dă zgomot…

Hotarul lui e măsurat cu palma.

ADAM

Mă știi, sunt tare! Toată-nvălmășala

Arată-mi-o o clipă! Vreau să văd

S-atinge oare rostul firii mele,

Ce despărțit și singuratec sunt!

LUCIFER

Cuvânt nebun e sunt. Ai fost, vei fi.

Viața e o trecere eternă,

Privește-n jur cu ochii luminați.

ADAM (Tot ce spune Adam în cele următoare apare pe rând.)

Ce suflu simt în jurul meu? Se zbate,

Din înălțimi s-avântă, se desface

În două părți și capetele lumii

Ca viforul le saltă-n drum.

LUCIFER

      Căldura-i

Ce-ntinerește țările de gheață.

ADAM

Dar aste două râuri de văpaie,

Ce-alături urlă-n goană de pierzare,

De când le văd o groază simt în mine

Și viață simt… Răspunde-mi, cum le cheamă?

LUCIFER

E magnetismul…

ADAM

      Tremură pământul,

Tot ce-am crezut nețărmurit, vârtos,

S-a prefăcut materie ce fierbe;

Urmându-și calea ei nebiruită,

Cere cuvânt și cere întrupare

Ici în cristal și dincolo în mugur.

Unde va fi în zarva asta mare

Ființa mea în mine îngrădită?

Tu, trupul meu, vânjos tu mi-ai părut,

Cu gând nebun unealtă te credeam

Dorințelor și planurilor mele…

Tu, trupul meu, în ce-o să te prefaci?

Tu, răsfățat copil aducător

De zile dulci, de patimi și necazuri,

Te va cuprinde-o mână de țărână,

Când alte părți, și apa și suflarea

Ce-au îmbrăcat viața firii mele,

S-or răzleți în norii de azur…

Cuvânt și gând, orice idee-n creier

Din rostul meu o parte cheltuiește

Și mă topesc… iar focul ce mă arde

L-a întărit vreun duh cu-a lui suflare,

Peirea mea lui împăcare dându-i…

Ăst chip e-amar, ăst chip mă nebunește!

Înconjurat, în lupta ta stângace,

Să stai pe veci de mii de brațe tari,

Să lupți cu sute luptă ne-nțeleasă…

Grozav! De ce? De ce cu ușurință

Am râs atunci de arma providenții,

Ce mi-o punea pe-ascuns în mâini instinctul,

Și n-o știam… Dar azi că-s treaz și-o văd

Și-o simt, și-o cer și… totuși… e în zadar!

EVA

Așa-i! Tot astfel simt și eu,

Când tu luptând cu fiarele-n pădure,

Eu ostenită voi plivi grădina,

Mă voi uita în lumea asta largă,

Pământul, cerul nu ne vor cunoaște

Și-om fi străini, lipsiți de-apărător!

Era altfél în vremile mai bune!

LUCIFER (Ironic.)

Ei fie! Dacă sufletul pitic,

Neâncălzit de alții, se-nfioară,

Căutându-și lui pe veci slugărnicia,

Vă plăsmuiesc eu vouă Dumnezeu,

Mai blând ca-n cer moșneagul încruntat.

Peste pământ domnește acest duh -

Un blând copil din ceata cea de îngeri.

      Te-arată, duh, te-arată!

      Îți poruncesc venirea.

      Mai tare sunt ca tine,

      Căci sunt tăgăduirea!

(Din pământ țâșnesc limbi de foc, un curcubeu răsare deasupra unui nor negru, gros. Tunete înfricoșate.)

LUCIFER (Pășind înapoi.)

Tu cine ești, vedenie grozavă?

Căci spiritul pământului e blând.

SPIRITUL PĂMÂNTULUI

Cel ce era smerit sus între îngeri,

În cercul său, puternic e și mare.

Azi am venit, căci glasul unui duh

L-am ascultat, dar te vestesc să știi

Că vorba ta poruncă n-o să-mi fie.

A tulbura și-a porunci e alta!

Când îmi îmbrac eu chipul meu, tu piei,

Iar ăști doi viermi striviți cad la pământ.

LUCIFER

Dar spune-mi tu, primindu-te stăpân,

Cum te-a găsi pe tine omul, spune!

SPIRITUL PĂMÂNTULUI

Voi fi-mpărțit în ape, nori și câmpuri,

În orice loc își va purta privirea

Cu gând înalt, cu sufletul cucernic.

(Dispare. Săltând ușor, nimfe vin să împrejmuie lunca și izvorul.)

EVA

Privește-aceste fețe de surori,

Cu drag le văd uitându-se la noi.

S-au dus de-acum urâtul și necazul,

Și fericire-asupră-ne coboară!

Cuvânt dau ele blând nădăjduirii

Si îndoielii sfaturi bune dau.

LUCIFER

Adevărat e gândul tău, femeie!

Când mintea voastră va dori povață

Rugați-vă acestor arătări?

Răspunsul lor la fel e cu-ntrebarea.

Privesc zâmbind spre inima curată

Și groază-s celui deznădăjduit.

În mii de forme-n drum vă vor petrece,

În mii de fețe și-or schimba vestmântul…

Vor fi mieroase umbre la-nțelepți

Si tinerelor inimi ideal…

ADAM

Eu nu pricep întreaga jucărie,

De ce lucește-n fața mea? De ce?

Cu un mister mai mult eu m-am ales.

A fost destul! Nu mă-nșela, Lucífer,

Arată-mi tot, să-ți văd făgăduința!

LUCIFER (Aparte.)

Amarnică ți-a fost odat’ știința,

Neștirea ta o vei cerși din nou…

(Tare) Răbdare! Clipa oricărei plăceri,

Cu brațul tău luptând tu ți-o câștigi…

La mulți să-nveți, cu multe înșelări,

Pân’ mintea ta va înțelege totul…

ADAM

Tu poți ușor vorbi despre răbdare,

Căci mintea ta străbate-o veșnicie,

Dar eu din pomul vieții n-am gustat,

Deci pripă cere traiul măsurat.

LUCIFER

Egală e măsura viețuirii

La viermi de-o zi, la cedrul secular,

Trăiește, crede, luptă și-apoi cade

Când e-mplinită munca de ziler!

Nu vremea trece: noi călătorim!

Un veac, o zi, măsura-i deopotrivă!

Și ținta ta, tu ai s-o vezi ajunsă,

Dar să nu crezi că-n trupul de țărână

Încătușat e rostul tău de om!

Nu vezi furnica, roiul de albine,

Năuci aleargă mii de muncitori

Ce-orbecăind grăbesc și cad și pier…

Dar neamul lor eternități trăi-va

Și într-un duh s-a zbate mai departe,

Cu repezi pași înaintând spre țintă…

Și haina ta de lut va cade astfel,

Dar primenit din nou te vei renaște.

Nevoie n-ai a-ncepe luptă nouă,

Căci de-ai greșit, ți-a ispăși copilul

Păcatele din nopți de tinerețe.

Ce vezi și simți și-nveți din lumea largă

Pe mii de ani cărările-ți îndrumă…

ADAM

Acesta-i glasul minții de moșneag.

Dar pieptu-mi tânăr alt dor ocrotește:

În viitor să-mi adâncesc privirea,

Să văd la ce mi-e truda și necazul…

EVA

Și eu să văd, eterna primenire

Nu-mi va răpi, nu-mi va fura din farmec?

LUCIFER

Să fie, deci! În văl vrăjit îmbrac

Întregul rost al celor viitoare,

În chip de vis cu jocuri și icoane…

Când veți vedea zădărnicia țintei,

Când grele munci vă vor opri în cale,

Ca-nfricoșați să nu fugiți din luptă,

Cu sufletul gonit de deznădejde,

O rază las asupra lumii voastre,

Citind din ea — un joc apare totul!…

O arătare… Dau speranța vouă!

(Între timp conduce pe Adam și Eva în colibioară, unde ei ațipesc.)