EVA

A, — să trăiești… Ce dulce-i, ce frumos…

ADAM

Și să domnești asupra tuturor.

EVA

Să simți plutind cu tine ocrotirea

Și jertfa laudei tu s-aduci răsplată

Aceluia ce harul și-l revarsă.

ADAM

Simt rostul tău, femeie: — ascultarea.

Mi-e sete, Eva! Roadele din pom

Îmbietor privesc asupra noastră.

EVA

Eu rup un măr…

CUVÂNTUL DOMNULUI

      Oprește-te, Adame!

Grădina ta e-ntreg, întreg pământul!

De alte duhuri stau împrejmuiți

Acești doi pomi! Ferește-te de ei!

De vei gusta, cu moarte vei muri.

Roșite-atârn’ ciorchinele de struguri,

Din umbra lor molatec te îndeamnă,

Când raze cad, din ceruri, arzătoare!

ADAM

Mă miră, dar porunca-i de aievea.

EVA

Dar ăști doi pomi de ce par mai frumoși,

De ce-s opriți?

ADAM

      De ce-i albastră bolta

Și lunca verde? Împacă-te cu soarta.

Să ascultăm cuvântul, vino, Eva!

(Se așează într-un boschet.)

EVA

Așează-te la sânul meu, iubite!

(Vânt puternic, Lucifer apare din frunziș.)

ADAM

Ce glas aud, necunoscut, femeie,

Parc-un dușman a tăbărât…

EVA

      Eu tremur,

Duiosul cânt din cer a amuțit.

ADAM

La sânul tău îl, mai aud, îmi pare…

EVA

Eu, când în cer va fi umbrită slava,

În ochii tăi o regăsesc, Adame.

De ce, dar, s-o mai caut în alt loc?

M-a întrupat dorința ta fierbinte,

Ca soarele puzderia de raze…

Vezi, soarele… Nevrând să fie singur,

În fața apei chipu-și împânzește,

Sărută dulce-obrazul de tovarăș,

Uitării dând că vede umbra moartă:

Din focul lui, văpaie pururi vie,

Și umbra moare când apune raza…

ADAM

Te-oprește, Eva, glasul tău mă mustră,

Cuvântul ce-i, când surdă e urechea?

Și raza ce-i, când undă nu-i s-o prindă,

Și ce-aș fi eu, de nu m-ar învia

Ca pe-un ecou făptura ta de floare,

Să mă renasc, spre-o lume mai curată,

Pe veci în tine eu să mai iubesc?

LUCIFER

De ce ascult dulcegăria asta?

Mă-ntorc, nu voi să par rușinea lumii.

Ca mintea rece, netedă, gândită,

Să pizmuiască-un creier de copil.

(O păsărică începe să ciripească pe-o ramură din apropiere.)

EVA

Ascult-un cântec… Înțelegi, Adame,

Un ciripit de dragoste?

ADAM

      Izvorul

Îl ascultam cum murmură aproape

Și șoapta lui avea același rost…

EVA

Iubitul meu, ce armonie sfântă -

În mii de vorbe-același înțeles.

LUCIFER

Ce mai aștepți? Doar jurământ mă leagă

Că am să-i pierd, și stau la îndoială?

La muncă, deci, căci n-am să lupt zadarnic

Cu armele științei și măririi

În contra lor, ce au lăcaș al vieții,

Apărător al inimii-n obidă

Și ocrotire numai: simțământul.

La luptă, deci, câștigă îndrăzneala.

(Din nou vânt puternic: Lucifer apare în fața perechii îngrozite. Nimbul de slavă se intunecă. Lucifer râde.)

Ce vă mirați?

(Spre Eva, care a luat-o la fugă.)

Oprește-te, femeie!

O clipă stai, vreau ție să mă-nchin!

(Eva se oprește și încet prinde curaj.)

(Aparte.) Ăst chip din nou de mii de ori s-o naște!

(Tare.) Adam, te temi?

ADAM

      De tine, nevoiașe?

LUCIFER (Aparte.)

Ce potrivit strămoș al omenirii!

(Tare.)

Fârtate, bun ajuns!

ADAM

      Tu cine ești?

Cobori de sus, ori vii de jos la noi?

LUCIFER

E tot atât, tu zi precum îți place.

ADAM

Nici nu știam că oameni ar mai fi…

LUCIFER

Ehei, ehei… Tu multe nu știi încă

Și nu vei ști. Moșneagul cel cucernic,

De-aceea crezi că trupul din țărână

Ți l-a dospit, ca lumea să-mpărțiți?

Tu-l proslăvești; el ție-ți dă povață,

Poruncă-ți dă: te luptă, ori te teme,

Te-ndrumă el ca păcurarul oaia…

Ca să pricepi tu n-ai nevoie mare!

ADAM

Cum, nu pricep? Nu mintea-mi dă povață?

Nu simt eu doar din ceruri raza caldă,

A existenței bucurie dulce?

Și mila. Domnului din înălțime,

Ce pe pământ pe mine Domn m-a pus?

LUCIFER

Credința ta o poartă și-acel vierme

Ce-l vezi rozând în sâmburii de măr,

Și vulturul ce-o pasăre sfâșie!

Asupra lor prin ce tu te ridici?

Trăiește-n voi o palidă scânteie,

Ecoul surd al forțelor vânjoase:

Ca-n unda clară-a râului de munte,

O clipă doar lucind la fața apei,

Recade iar în matca mohorâtă…

Da, ochii tăi gândirea i-ar deschide,

Ce-n bietul cap pitită zgriburește;

Puterii tale reazim făurindu-i,

Ți-ar arăta și binele și răul,

Ca singur tu să-ți fii cârmaciul sorții;

Scăpându-te de jugul providenții…

Dar poate-așa, ca viermele-n gunoi,

Să te târăști în cercul tău neghiob,

Mai bine ți-e… Ușoară-i împăcarea,

Dar nobilă și grea e libertatea!

ADAM.

Spui lucruri mari, mă prinde amețeala.

EVA

Eu le admir, sunt nouă și frumoase.

LUCIFER

Dar ca ideea falnic să se-ntrupe,

Ți-e fără rost, nu ți-e de-ajuns știința,

Îți trebuie și haina nemuririi -

La ce ți-e traiul scurt și măsurat?

Vezi ăști doi pomi? Ei țin întreg misterul

Ce vă ascunde meșterul bătrân.

De guști, vei ști ca Dumnezeu, iar cellalt

Pe veci te ține-n vraja tinereții.

EVA

Vezi, ce tiran ne fu făptuitorul!

ADAM

Dar dacă minți?

(Zarea se luminează puțin.)

CORUL CERESC

      Amar de tine, lume,

Tăgada-ncearcă!

CUVÂNTUL DOMNULUI

      Omule, fii treaz!

ADAM

Ce glas aud?

LUCIFER

      Prin vreascuri bate vântul!

Puteri ascunse,

M-ajutați!

De vreți pe om

Să-l câștigați!

(Val de vânt, zarea se întunecă.)

Vezi pomii mei?

ADAM

      Dar cine ești? Răspunde!

Căci firea ta asemuită-i nouă!

LUCIFER

Privește-un șoim ce-n nori își taie cale,

Ori un sobol cu botul în țărână:

Pe amândoi alt orizont îi leagă!

Deci mintea ta nu poate să cuprindă

Al duhurilor minunat lăcaș,

Căci omul ți-e cea mai înaltă treaptă.

Și câinelui, un câine-i idealul

Și vede cinste-n prietenia lui.

Dar precum tu lui Dumnezeu îi ești,

Dându-i blestem sau binecuvântare,

Astfel privim asupra noastră noi,

Ai lumilor de spirite părtași.

ADAM

Și tu, cum zici, de-acolo vii la noi?

LUCIFER

Da, între tari eram cel mai puternic,

Vegheam la tronul Domnului de sus,

Și parte-aveam din slava lui!

ADAM

      Atunci,

De ce n-ai stat în cerul de lumină

Și-ai coborât în lumea de noroi?

LUCIFER

Mi s-a urât c-un loc de-a doua mână,

Cu viața scrisă-n legile nătângi,

Și îngerii cu creier de copii

Ce veșnic lauda cunosc.

Vreau fierbere și vreau desțelenirea

Puterilor ce nasc o lume nouă,

În care-un suflet poate crește mare!

Mă va urma acela ce cutează!

ADAM

Dar Dumnezeu, eu cred, ne pedepsește

De nu-i urmăm cărarea rânduită!

EVA

De ce? De ce? Când calea ne-a croit-o

Și ne-a-ndrumat pornirile vieții,

Pedeapsa lui de ce să ne ajungă?

Doar n-o fi pus în preajma firii noastre

Negru păcat și-a răului ispită?

Sau dacă da, de ce ne-a aruncat

La marginea prăpastiei eterne

Cu cap năuc, păcătuirii pradă?

Ori dacă-n gând el a purtat păcatul

Ca viscolul de dup-o zi cu soare, -

De ce-ar greși acesta, când mugește,

Mai mult ca ziua care dă căldură?

LUCIFER

Iată,-apăru întâiul filozof!

Un lung șirag va mai veni, surată.

Tot acest gând gândind în mii de chipuri,

Mulți vor pieri în casa de nebuni,

Mulți s-or sfărma fără s-ajungă-n port…

Lăsați-vă de veșnica socoată -

În orice chip apar atâtea fețe,

Încât privind tu rostul tuturora

Știi mai puțin ca-n clipa cea dintâi;

Să hotărăști doar’ nici atunci n-ajungi.

E moartea faptei orice chibzuință!

EVA

Adam, eu… eu rup un măr…. Ce zici?

ADAM

Le-a blestemat!

(Lucifer râde.)

      Dar totuși rupe tu,

Căci vreau ca Dânsul știutori să fim:

(Din pomul științei gustă mai întâi Eva, apoi Adam.)

EVA

Și tineri, tineri mai presus de toate!

LUCIFER

Grăbiți acum! E pomul nemuririi

Aici, aici…

(Îi trage spre celălalt pom, un cheruvim cu sabie de foc le aține calea.)

CHERUVIMUL

      Mișeilor, în lături!

CUVÂNTUL DOMNULUI

Adame! tu credința mi-ai călcat,

Te las și eu să-ți vezi puterea singur!

EVA

Ne-am prăpădit!

LUCIFER

      Ce? Deznădăjduiți?

ADAM

Nu, nicidecum, doar’ groaza deșteptării

E ce vezi tu! Deci să plecăm, femeie,

Străin, pustiu e locul ăst acum!

CORUL ÎNGERILOR

Muiați-vă de azi în lacrimi cântul,

A-nvins minciuna, s-a pierdut pământul!