Proscomidia

Preotul care va săvârşi Liturghia trebuie să se îngrijească de cu seară a se păstra în curăţie trupească şi sufletească; să se fi împăcat cu toată lumea, să se ferească a-i purta cuiva nemulţumire. La timpul potrivit, se va duce la biserică, împreună cu diaconul; se vor închina, amândoi, în faţa uşilor împărăteşti, vor săruta icoana Mântuitorului şi pe aceea a Maicii Domnului, vor face închinăciuni către icoanele sfinţilor şi, de asemenea, se vor pleca şi către cei de faţă, înspre dreapta şi înspre stânga, ca şi cum prin aceasta şi-ar cere iertare; apoi se vor duce în altar, zicând în taină psalmul: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă…” Apoi, apropiindu-se de Sfânta Masă, cu faţa spre Răsărit, vor bate dinaintea ei trei metanii până la pământ şi vor săruta Evanghelia, care stă pe masă ca însuşi Domnul pe tronul Său. Apoi, vor săruta masa, mergând să se înveşmânteze cu sfintele odăjdii, pentru a se deosebi astfel nu doar de ceilalţi oameni, ci chiar de ei înşişi, pentru ca nimic din înfăţişarea lor să nu mai amintească de oamenii de rând, preocupaţi de treburile zilnice ale vieţii. Zicând în sine: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte!”, preotul şi diaconul iau în mâini odăjdiile. Mai întâi se îmbracă diaconul; cerând binecuvântare de la preot, îmbracă stiharul, de culoare deschisă, strălucitoare, simbolizând veşmintele purtătoare de lumină ale îngerilor şi pentru aducerea-aminte a neprihănitei curaţii a inimii, cea care se cuvine să fie nedespărţită de cinul preoţiei, drept care, în timpul îmbrăcării stiharului, se şi rostesc cuvintele ce urmează: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă”. Pe urmă ia şi sărută orarul, o fâşie îngustă şi lungă – atribut al cinului diaconesc – cu care dă semn de începere oricărui act liturgic, îndemnând poporul la rugăciune, pe cântăreţi la cântare, pe preot la liturghisire, iar pe sine la agerime şi îngerească repeziciune în slujire. Fiindcă chemarea diaconească este ceea ce e chemarea îngerească în ceruri şi prin acea fâşie îngustă şi lungă pe care o poartă şi care flutură prin văzduh, asemenea unei aripi, ca şi prin mişcările sprintene prin biserică, diaconul înfăţişând, după cuvântul Hrisostomului, zborul îngerilor. Deci, după ce sărută acea fâşie, el şi-o potriveşte pe umeri. Pe urmă, îmbracă mânecuţele care se leagă deasupra palmei, pentru ca mâna să se mişte liber şi uşor în timpul săvârşirii actelor liturgice ce vor urma. Îmbrăcându-le, îşi îndreaptă gândul către puterea atot gânditoare şi atot ajutătoare a lui Dumnezeu. Trecându-şi mânecuţa pe mâna dreaptă, rosteşte: „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici”. Trecând mânecuţa pe mâna stângă, îşi îndreaptă gândul către sine, ca făptură zidită de mâna lui Dumnezeu, rugându-L pe Ziditor să-l călăuzească cu înalta, suprema Sa purtare de grijă, zicând după cum urmează: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit; înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale”.

În acelaşi chip se înveşmântează şi preotul. Mai întâi, binecuvântează şi îmbracă stiharul, însoţind gestul cu aceleaşi cuvinte cu care l-a însoţit şi diaconul. După stihar însă nu mai îmbracă un orar simplu, aşezat pe un singur umăr, ci unul pe care şi-l trece peste amândoi umerii şi care, cuprinzând grumazul, se împreună cu ambele margini pe piept şi, astfel împreunat, coboară până pe poalele veşmântului, simbolizând prin această împreunare două atribuţii: preoţească şi diaconească. Acestui veşmânt nu i se mai zice orar, ci epitrahil şi, prin însăşi destinaţia sa, simbolizează revărsarea de sus a harului, drept care atunci când se îmbracă vor fi rostite aceste măreţe, solemne cuvinte ale Scripturii: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap, ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară pe marginea veşmintelor lui”. Apoi îmbracă mânecuţele, pe amândouă mâinile, spunând aceleaşi cuvinte ca şi diaconul, încingându-se după aceea cu brâul, trecut pe deasupra stiharului şi epitrahilului, pentru ca veşmântul larg să nu-l stânjenească în săvârşirea lucrării liturgice şi pentru ca, prin încingerea cu brâul, să arate că este gata să înceapă lucrarea sfântă, fiindcă omul îşi încinge mijlocul când se pregăteşte de drum, când începe munca sau când se avântă într-o faptă deosebită. Şi preotul se încinge, pregătindu-se să urmeze calea slujirii cereşti, văzând în brâul său tăria pe care i-o dă puterea lui Dumnezeu, iar de aceea zice: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere. Şi a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmeşte picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune”, adică în casa Domnului. Dacă se va fi învrednicit de vreun rang preoţesc mai înalt, atunci îşi prinde de coapsă o bederniţă (epigonat), legând-o de unul din cele patru colţuri, ea preînchipuind sabia duhovnicească, atotbiruitoarea putere a cuvântului lui Dumnezeu în lupta cea veşnică pe care trebuie să o poarte omul în lume, biruinţa asupra morţii, repurtată de Mântuitorul Hristos, pentru ca duhul nemuritor al omului să poarte, neîncetat, război împotriva propriei sale întinăciuni. De aceea, epigonatul are forma unei puternice arme de luptă – paloşul; el se leagă de brâu şi atârnă pe coapsa dreaptă, unde stă puterea omului; de aceea, când se îmbracă, se rosteşte această invocaţie către Domnul: „încinge sabia Ta, peste coapsa Ta, Puternice, cu podoaba Ta şi cu frumuseţea Ta, şi încordează şi bine-sporeşte şi stăpâneşte pentru adevăr, blândeţe şi dreptate. Şi minunat Te va povăţui dreapta Ta „totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

În sfârşit, preotul îmbracă felonul, ultimul veşmânt, care le acoperă pe celelalte şi care preînchipuie adevărul suprem al lui Dumnezeu, care pe toate le cuprinde, însoţindu-şi gestul de următoarele cuvinte: „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se vor îmbrăca”.

Astfel înzestrat cu dumnezeieşti arme, preotul arată acum ca un alt om, aşa cum nu este de fapt; oricât de puţin ar merita vrednicia cinului său, de-acum încolo poporul din biserică îl va privi ca pe un instrument al lui Dumnezeu, prin care se arată Duhul Sfânt. Atât preotul, cât şi diaconul îşi spală mâinile, timp în care dau glas psalmului: „Spăla-voi între cei nevinovaţi mâinile mele şi voi înconjura altarul Tău, Doamne”… Bătând trei metanii şi spunând „Dumnezeule! Curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte”, stau acum spălaţi, luminaţi, pe potriva odăjdiilor pe care le poartă, fără a mai aminti de asemănarea lor cu ceilalţi oameni, aducând mai degrabă cu nişte luminoase vedenii.

Diaconul face aducere aminte că este timpul să înceapă sfântul act liturgic, zicând către preot: „Binecuvântează, stăpâne!”. Iar preotul începe cuvântând: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, apropiindu-se de jertfelnicul din absida dinspre miazănoapte a altarului. Toată această parte a slujbei constă în pregătirea celor de trebuinţă pentru Liturghie, adică din scoaterea din darurile aduse de credincioşi (prescuri) a acelei pâini care trebuie mai întâi să preînchipuie trupul lui Hristos, iar mai pe urmă să se prefacă în El.

Deoarece Proscomidia nu este decât o pregătire pentru Liturghie, Biserica leagă de ea aducerea aminte a începutului vieţii lui Hristos pe pământ, care a însemnat perioada Sa de pregătire pentru biruinţele pe care avea să le aibă în lume. Ea se celebrează, toată, în altar, cu uşile închise şi cu dvera (draperia de la uşile împărăteşti) lăsată în jos, nelăsându-se a fi văzută de popor, după cum s-a petrecut şi prima parte a vieţii lui Hristos, care a rămas atunci nevăzut de popor. Pentru credincioşii din biserică, se citesc în acest răstimp Ceasurile, o alcătuire din psalmi şi din rugăciuni care se citeau odinioară creştinilor la patru ceasuri importante ale zilei: ceasul întâi, când începea pentru creştini dimineaţa; ceasul al treilea, când s-a pogorât Duhul Sfânt; ceasul al şaselea, când Mântuitorul lumii a fost ţintuit pe cruce; şi ceasul al nouălea, când Şi-a dat duhul Său. Deoarece creştinii de astăzi, din lipsă de timp şi din pricina necontenitelor distracţii, nu au cum săvârşi rugăciunile arătate la timpul cuvenit, „Ceasurile” se citesc acum.

Apropiindu-se de jertfelnicul lateral, cel al punerii-înainte (pro-aducerii), aflat în adâncitura peretelui dinspre miazănoapte, care pre-închipuie vechea cămară laterală a templului, preotul ia din prescuri una, pentru a scoate din ea acea parte care va deveni trupul Domnului – cea din mijloc, cu pecetea pe care se află scris numele lui Iisus Hristos. Prin scoaterea unei părţi de pâine din prescură se preînchipuie întruparea lui Hristos din trupul Fecioarei, naşterea în trup a Celui fără de trup. Gândindu-se preotul că se naşte Cel ce se dă pe Sine drept jertfă pentru întreaga lume, leagă, negreşit, acest gând de însăşi jertfa şi punerea înainte, văzând în pâine Mielul (Agneţul) care Se aduce pe Sine ca jertfă, iar în cuţitaşul cu care se extrage pâinea, un cuţit de sacrificiu sau o suliţă precum aceea cu care a fost împuns pe Cruce trupul Mântuitorului. Acum însă nu-şi mai însoţeşte gestul cu cuvintele Mântuitorului, nici cu cele ale unora care au trăit deodată cu El, fiind de faţă la jertfa de pe Golgota, nu se mai transpune în timpul în care s-a săvârşit această aducere a jertfei, aşa ceva urmând a se petrece mai târziu, în ultima parte a Liturghiei; pentru ceea ce va urma chiar acum, se duce cu gândul la ceea ce îl aşteaptă pe Mântuitorul Hristos după întruparea Sa din Fecioară şi de aceea rosteşte în momentul acestui act liturgic cuvintele proorocului Isaia. Acesta a avut, din străvechime, viziunea viitoarei naşteri miraculoase, a aducerii ca jertfă, a morţii lui Mesia, vestind toate acestea cu o claritate de neînchipuit, înfigând copia în partea dreaptă a peceţii, preotul rosteşte din Isaia, precum urmează: „Ca un miel nevinovat, spre junghiere S-a adus”; apoi, înfigând copia în partea stângă: „Şi ca o oaie fără de glas, împotriva celui ce o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa”. Înfigând copia în partea de sus a peceţii: „Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat”; apoi, înfigând copia în partea de jos, rosteşte cuvintele proorocului care cugetă asupra minunatei obârşii a Mielului ce urmează a fi adus ca jertfă: „Iar neamul Lui, cine-l va spune?”, Şi, scoţând cu copia miezul prescurii, după ce l-a tăiat în părţi, zice: „Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui”. Apoi, făcând deasupra semnul Crucii, întru aducerea aminte a morţii Sale pe Cruce, miezul astfel scos urmând a fi mărunţit în timpul viitoarei slujbe, zice după cum urmează: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii”. Apoi, aşezând pâinea cu pecetea în jos şi cu miezul în sus, asemeni mielului de jertfă, înfige copia în partea dreaptă, amintind prin aceasta, odată cu împlinirea jertfei, şi împungerea coastei Mântuitorului, cu suliţa ostaşului care stătea lângă Cruce, zicând: „Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă; şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturia lui”. Aceste cuvinte sunt spuse pentru a da semn diaconului să toarne în Sfântul Potir vin şi apă. Până atunci diaconul s-a mărginit să urmărească cu evlavie tot ceea ce făcea preotul, fie amintindu-i începutul actului liturgic, fie zicând în taină: „Domnului să ne rugăm”, la fiecare gest, pentru ca acum, în sfârşit, să toarne vin şi apă în potir, amestecându-le şi cerând binecuvântare de la preot pentru aceasta. Aşa sunt pregătite pâinea şi vinul care se vor preface apoi, în timpul înălţătoarei slujbe ce va urma.

Pentru a îndeplini rânduielile Bisericii primare şi ale primilor sfinţi creştini, care îşi aduceau întotdeauna aminte de Hristos şi de cei ce au fost aproape de El, prin îndeplinirea poruncilor Sale şi prin sfinţenia vieţii lor, preotul va lua şi alte prescuri, pentru a scoate din ele părticele şi întru pomenirea acestora, aşezându-le pe acelaşi disc, lângă aceeaşi sfântă pâine care îl închipuie pe însuşi Domnul, după cum şi aceia s-au înflăcărat de dorinţa de a se afla pretutindeni lângă Domnul lor. Luând a doua prescură, scoate din ea o părticică întru cinstirea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi o aşază la dreapta sfintei pâini, rostind din psalmul lui David: „De faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină curată îmbrăcată şi prea înfrumuseţată”. Apoi ia o a treia prescură, întru cinstirea şi pomenirea sfinţilor, şi, cu aceeaşi copie, scoate din ea nouă părticele, pe care le aşază în trei rânduri, câte trei pe fiecare. Scoate prima părticică pentru Sfântul Ioan Botezătorul, a doua pentru prooroci, a treia pentru apostoli, iar cu aceasta termină primul rând de sfinţi. Scoate apoi a patra părticică pentru Sfinţii Părinţi, a cincea pentru mucenici, a şasea pentru cuvioşi şi pentru purtătorii de Dumnezeu părinţi şi maici, terminând cu aceasta al doilea rând de cinuri de sfinţi; pe urmă scoate a şaptea părticică pentru sfinţii făcători de minuni şi doctori fără de arginţi, a opta pentru dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi pentru sfinţii a căror prăznuire se face în acea zi, a noua pentru Sfântul Ioan Hrisostom sau Vasile cel Mare, în funcţie de a cui Liturghie se celebrează în acea zi, încheind cu aceasta al treilea rând de sfinţi şi aşezând toate cele nouă părticele pe Sfântul Disc, lângă Sfânta Pâine, de partea stângă. Hristos apare astfel printre apropiaţii Săi, stând văzut între sfinţi. Dumnezeu între cei îndumnezeiţi, om între oameni. Luând preotul a patra prescură, pentru pomenirea celor vii, scoate din ea părticele pentru suveran, pentru sinod şi pentru patriarhii drept-măritori, pentru creştinii dreptmăritori de pretutindeni şi, în sfârşit, pentru tot creştinul cu numele său, care doreşte să fie pomenit sau pentru care s-a făcut cerere să fie pomenit. Apoi ia preotul ultima prescură, scoţând din ea părticele pentru pomenirea tuturor celor adormiţi, rugându-se pentru iertarea păcatelor lor, începând de la patriarhi, monarhi, ctitorii bisericii, arhiereul care l-a hirotonit (dacă acesta s-a săvârşit dintre cei vii) până la cel din urmă creştin, scoţând pentru fiecare şi în numele fiecăruia câte o părticică, pentru cei pentru care s-a făcut cerere şi pentru cei pe care va voi el să-i pomenească. Făcând toate acestea, îşi cere, la urmă, sieşi iertare de păcate, scoţând o părticică pentru el însuşi şi aşezând tot ce a scos din a patra şi a cincea prescură pe disc, lângă aceeaşi sfântă pâine, dedesubtul ei. În acest chip, împrejurul acelei pâini a acelui Agneţ, care Îl înfăţişează pe Hristos însuşi, este adunată toată Biserica Lui, atât cea triumfătoare, din ceruri, cât şi cea luptătoare, de pe pământ. Fiul omului apare printre oameni, printre cei pentru care S-a întrupat şi S-a făcut om. Luând buretele, preotul adună cu grijă firimiturile care se vor fi împrăştiat cumva pe disc, pentru ca să nu se irosească nimic din sfânta pâine şi să meargă totul spre împlinire. Apoi, îndepărtându-se de jertfelnic, preotul se închină, ca şi când s-ar închina lui Hristos însuşi Cel întrupat, cinstind prin aceasta, în chipul pâinii aflate pe disc, venirea pe pământ a Pâinii cereşti; şi o face aducându-l cinstire prin tămâiere, după ce mai întâi a binecuvântat cădelniţa, zicând rugăciunea: „Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău, cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”. Preotul îşi îndreaptă acum toate gândurile spre timpul când s-a săvârşit naşterea lui Hristos, aducând trecutul în prezent şi văzând în jertfelnicul lateral al bisericii peştera tainică, cea care s-a făcut atunci cer pe pământ; cerul s-a făcut peşteră şi peştera s-a făcut cer. Cădind asteriscul (steluţa, două semicercuri de aur unite între ele şi purtând deasupra o stea) şi aşezându-l pe disc, vede în el steaua care a strălucit deasupra Pruncului, rostind cuvintele ce urmează: „Şi venind steaua a stat deasupra, unde era pruncul”. În sfânta pâine, scoasă pentru jertfa punerii înainte, vede pe Pruncul nou-născut, în disc – ieslea în care a stat pruncul, iar în sfintele acoperăminte – scutecele cu care a fost înfăşat Mântuitorul. Cădind primul pocrovăţ, acoperă cu el sfânta pâine, rostind psalmul: „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat” şi celelalte, psalm în care se preaslăveşte măreţia cea mai presus de fire a Domnului. Apoi, cădind cel de-al doilea pocrovăţ, acoperă cu el sfântul potir, zicând: „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin pământul”. Luând apoi pocrovăţul cel mare, care se mai numeşte şi Sfântul Aer, acoperă cu el discul şi potirul împreună, înălţând chemare către Dumnezeu să ne acopere cu acoperământul aripilor slavei Sale. Îndepărtându-se apoi de proscomidiar, preotul şi diaconul fac amândoi închinăciune Duhului Sfânt, aşa cum s-au închinat păstorii şi magii Pruncului nou-născut, cădind în faţa jertfelnicului şi înfăţişând prin aceasta căditul cu acele bine-mirositoare materii – smirna şi tămâia – care au fost aduse, împreună cu aurul, de către înţelepţii magi.

Diaconul, ca şi până atunci, îl secondează cu atenţie pe preot, fie zicând la fiecare act: „Domnului să ne rugăm”, fie făcându-l atent la începutul actului propriu-zis. În sfârşit, primeşte din mâinile preotului cădelniţa şi-i aminteşte de rugăciunea care este timpul să fie înălţată acum către Domnul, pentru darurile ce I-au fost pregătite, zicând: „Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm!”. Şi preotul purcede a se ruga. Odată aceste daruri pregătite pentru aducere înainte, ele nu mai pot primi o altă întrebuinţare, iar preotul citeşte în taină o rugăciune menită să preceadă primirea darurilor aduse drept jertfă. Rugăciune care glăsuieşte aşa: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pâinea cerească, hrană a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor şi izbăvitor şi binefăcător, care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte, însuţi binecuvântează această punere înainte şi o primeşte pe dânsa pentru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri. Pomeneşte ca un bun şi de oameni iubitor pe cei ce au adus-o şi pentru cei pentru care s-a adus, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi, întru sfinţita lucrare a dumnezeieştii Tale taine”. După care, încheind rugăciunea, face otpustul Proscomidiei, iar diaconul cădeşte cinstitele daruri, apoi, cruciş, şi sfânta masă. Gândind la naşterea pământească a Celui născut înainte de toţi vecii, care se află în toată vremea şi în tot locul, zice pentru sine: „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, cel ce eşti necuprins”. Şi iese din altar, cu cădelniţa în mâini, pentru a umple de bună mireasmă întreaga biserică şi pentru a-i saluta pe cei adunaţi la sfânta cină a dragostei. Această cădire se face întotdeauna la începutul slujbei, după cum, în viaţa de toate zilele, la popoarele vechi orientale, fiecare oaspete era poftit la intrare să se spele pe mâini şi să-şi dea cu miresme. Această practică a fost preluată pe de-a-ntregul de cerescul ospăţ, de cina mistică, care se numeşte Liturghie, în care şi-au dat întâlnire, în chip minunat, slujirea către Dumnezeu, împreună cu o primire prietenească făcută tuturor, după exemplul arătat de însuşi Mântuitorul, Cel ce s-a făcut tuturor slujitor, spălând picioarele ucenicilor Săi. Cădind şi făcând închinăciuni tuturor deopotrivă, celor bogaţi şi celor săraci, diaconul, ca slugă a Domnului, îi salută ca pe cei mai scumpi oaspeţi ai cerescului Amfitrion. Cădeşte, făcând închinăciuni, şi la icoanele sfinţilor, fiindcă şi ei sunt oaspeţi la cina cea de taină; în Hristos, toţi sunt vii şi nedespărţiţi. După aceste pregătiri, după ce a umplut biserica de bună mireasmă, după ce a revenit în altar şi l-a tămâiat din nou, pune, în sfârşit, deoparte cădelniţa, vine lângă preot şi amândoi stau în faţa Sfântului Prestol.

Stând înaintea Sfântului Prestol, preotul şi diaconul fac trei închinăciuni până la pământ, pregătindu-se pentru adevărata celebrare a Sfintei Liturghii, chemând Duhul Sfânt, fiindcă toată slujirea lor trebuie să fie făcută în Duh. Duhul este învăţătorul şi povăţuitorul, căci noi „nu ştim să ne rugăm cum trebuie”, spune Apostolul Pavel, „ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. Rugând pe Sfântul Duh să vină să Se sălăşluiască în ei şi, sălăşluindu-Se, să-i curăţească pentru slujire, preotul şi diaconul rostesc de două ori cântarea cu care au preaslăvit îngerii naşterea lui Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bună-învoire”. După această cântare, se ridică draperia (dvera) altarului, care se ridica numai atunci când gândurile credincioşilor sunt îndemnate a se înălţa către cele de sus. Aici ridicarea dverei simbolizează, după cântarea îngerilor, că naşterea lui Hristos n-a fost dezvăluită tuturor, că ea le-a devenit cunoscută doar îngerilor din ceruri, Măriei şi lui Iosif, magilor care au venit să i se închine şi proorocilor care, cu mult timp înainte, au avut viziunea ei. Preotul şi diaconul rostesc în taină: „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta!”. Preotul sărută Evanghelia, diaconul sărută Sfânta Masă şi, înclinându-şi capul, face aducere aminte de începerea Liturghiei, ridică cu trei degete orarul şi zice: „Vremea este a face Domnului! Binecuvântează, stăpâne!”. Preotul îl binecuvântează cu cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Diaconul, cu gândul la slujirea pe care caută acum a o începe (şi care trebuie să se asemene unui zbor de înger – de la prestol la popor şi de la popor la prestol – pentru a-i aduce pe toţi cei de faţă la un gând şi la o inimă şi pentru a fi, ca să spunem aşa, puterea care îndeamnă), simte că este nevrednic pentru o asemenea lucrare şi îl roagă smerit pe preot: „Roagă-te pentru mine, stăpâne!”. „Să îndrumeze Domnul paşii tăi!”, îi răspunde preotul. „Pomeneşte-mă pe mine, stăpâne sfinte!”… „Pomenească-te pe tine Domnul, în împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor!” Liniştit, cu glas ferm, diaconul rosteşte: „Amin”, ieşind din altar, pe uşa dinspre miazănoapte, către popor. De pe amvonul aflat în faţa uşilor împărăteşti, repetă în sine: „Doamne, gura mea vei deschide şi buzele mele vor rosti lauda Ta…” Apoi cuvântează din nou către altar cererea adresată preotului: „Binecuvântează, stăpâne!”. Din adâncul sanctuarului se aude preotul, înălţând glas: „Binecuvântată este împărăţia…” Aşa începe Sfânta Liturghie.