CAPITOL DINTR-UN ROMAN.

Într-o noapte, pe la începutul primăverii anului 1543, pacea micului orăşel Lucom a fost tulburată de o ceată de ostaşi crăieşti, în trecere. Luna, intrată în cel din urmă pătrar, îşi contura cornul strălucitor printre nourii care se buluceau mereu în juru-i, luminând în răstimpuri văgăuna în care se tupilase orăşelul. Spre mirarea celor câţiva localnici, care apucaseră să se trezească, ceata, a cărei ivire nu mai ajungea pe acele vremi să vestească neorânduieli şi jafuri, venea într-o linişte spăimântătoare. Se vedea limpede că toată luarea-aminte a ostaşilor era pironită asupra unui prizonier care se târa printre ei, în cea mai ciudată îmbrăcăminte din câte va fi scornit prigoana de când e. Prinsul era cetluit de la cap la picioare între sâneţe, ca să nu poată mişca se vede, şi legat cu spatele de-un afet. Calul abia de se putea urni sub povara lui. Nenorocitul s-ar fi prăvălit demult, fără de un odgon gros care-l înţepenea în şea. Dacă o rază de lună i-ar fi luminat faţa măcar o clipă, s-ar fi putut oglindi în broboanele de sudoare amestecate cu sânge, care i se rostogoleau pe obraz. Dar luna nu-i putea vedea faţa ferecată sub obrăzarul cu zăbrele de fier. Locuitori dornici să vadă, priveau cu gurile căscate şi se îndemnau din când în când să se mai apropie de prizonier; dar pumnul ridicat şi sabia însoţitorilor erau de-ajuns să le-arate calea întoarsă pe la casele lor dărăpănate, strângându-şi mai bine pe ei cojoacele tătăreşti aruncate pe umeri şi dârdâind în răceala nopţii.

Ceata lăsă în urmă orăşelul şi se apropia de o mănăstire singuratică. Această clădire de la marginea orăşelului, aşezată pe un colnic, era alcătuită din două părţi, în totul nepotrivite. Partea de jos a bisericii era clădită din piatră iar zidurile, numai crăpături, erau arse, afumate de praf de puşcă, înnegrite, înverzite, pline de urzici, hamei şi clopoţei sălbatici şi purtau pe ele urmele însângerate ale letopiseţului de suferinţe al ţării întregi. Partea de sus era toată de lemn şi avea cinci cupole, numai întortochieli, după moda arhitecturii bizantine din epoca decadenţei, sluţită pe deasupra de barbaria imitatorilor. Scândurile noi şi galbene, printre cele vechi şi înnegrite, împestriţau lăcaşul, arătând că fusese de curând reparat de poporanii de Dumnezeu temători. Lumina palidă pogorând din cornul lunii se strecura printre merii înfrunziţi, care acopereau cu desişul crengilor o parte a clădirii, căzând pe poarta joasă şi pe brâul ştirbit de pe deasupra, smălţuit cu floricele galbene, crescute la voia întâmplării. Floricelele luciră o clipă pe acest brâu viu, ca nişte luminiţe sau o inscripţie de aur. Un oştean din ceată, cu mustăţi cum nu s-au mai văzut, mai lungi de-un cot şi care, după apucături şi privirea obraznică şi poruncitoare, părea să fie comandantul cetei, lovi cu patul sâneţii în uşă. Şubredele ziduri răsunară şi sunetul, asemeni geamătului unui om care trage să moară, se pierdu tânguitor în aer. Se aşternu din nou tăcerea. De sub stufoasele mustăţi ale comandantului curgeau sudălmi în toate graiurile: „Terem-te-te, popime afurisită! Sculaţi-vă, că de unde nu, vă trezesc eu cum ştiu!” Zicând acestea o împuşcătură de pistol bubui. Plumbul străbătu poarta, izbind într-una dintre ferestrele bisericii al cărei geam sări în ţăndări. Se stârni zăpăceală în chiliile lipite de biserică, se aprinseră lumini, se auzi zăngănit de chei; poarta se deschise scârţâind şi patru călugări, cu stareţul în frunte, se arătară palizi şi cu crucile în mână.

— Pieriţi, necuraţilor! răzvrătiţilor! îngăimă stareţul cu glasul stins. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, piei, satană!

— Nu mai lătra, spurcăciune! tună comandantul într-o limbă despre care nimeni în lume n-ar fi putut spune ce era anume, din atâtea graiuri felurite era alcătuită. Minţi, trântore, când spui că suntem diavoli. Nu suntem diavoli, ci oşteni crăieşti.

— Ce fel de oameni îţi fi, nu ştiu. Dar de ce tulburaţi sfânta biserică pravoslavnică? grăi stareţul.

— Îţi curăţ eu, câine, ochii acuşi cu praf de puşcă! Dă-ne cheile de la beciurile mânăstirii!

— Da' ce nevoie aveţi de cheile beciurilor noastre?

— N-am a-ţi da socoteală, popă tânt. De ai cumva chef să-ţi încerci glasul de bas, stai de vorbă cu calul meu. N-are decât să-ţi răspundă de sub…

— Frate Cassiane, adă-le cheile antichriştilor ăstora, gemu stareţul, întorcându-se către unul dintre călugări. Martor mi-e sfântul Dumnezeu că nu am vin. Nu că n-am un butoi, dar nici măcar o balercuţă, şi nimica din ce v-ar putea face trebuinţă.

— Asta nu mă priveşte. Băieţii vor să bea. Eu una îţi spun, popă nătâng. Dacă nu-mi pui caii la grajd şi nu le dai fân şi grăunţe, am să-i pun eu singur în biserică şi ţie ţi-oi da o cizmă în bot.

Fără să scoată o vorbă, stareţul îşi ridică ochii spălăciţi care păreau că nu mai ţin demult de lumea asta, nici o patimă nemaioglindind, şi întâlni ochii plini de mânie ai papistaşului, privindu-l ţintă. Îşi întoarse privirea către prizonierul cu faţa acoperită de obrăzarul zăbrelit. Cum îl văzu, păru să iasă din nepăsarea pe care o avea pentru toate câte nu erau cele bisericeşti.

— De ce l-aţi prins? Pedepseşte-i, Doamne, cu puterea sfintei tale treimi! Pesemne că-i iar vreun mucenic care pătimeşte pentru credinţa lui în Christos.

Prinsul scoase un geamăt slab.

Călugărul aduse cheile şi, la lumina somnoroasă a unui opaiţ, toată hoarda se îndreptă spre o hrubă de după biserică. Cum începură să coboare sub bolţile înfiorătoare, o umezeală ca de mormânt îi învălui. Comandantul cetei păşea tăcut, şi lumina tremurătoare a opaiţului, înconjurată de un inel înceţoşat, îi arunca pe faţă un reflex palid, în timp ce umbra mustăţilor uriaşe se ridica, acoperindu-i pe toţi cu două umbre lungi. Numai contururile, grosolan rotunjite ale feţei, erau luminate clar, vădindu-i înfăţişarea împietrită şi dovedind că tot ceea ce va fi fost blândeţe pierise şi încremenise în sufletul lui şi că pentru el viaţă şi moarte una sunt, cele mai mari plăceri ale lui – tutunul şi votca fiind, iar raiul, acolo unde toate se prăvălesc zăngănind sub pumnul lui aţâţat de băutură. Toate seminţiile de la hotare se amestecaseră în el. Sârb din născare, dezrădăcinase năvalnic dintr-însul în beţii şi jafuri ungureşti tot ce fusese omenie; după strai şi, oarecum, după grai, era leah, după setea lui de aur jidov, după risipă – cazac, iar după nepăsarea lui de stâncă – diavol. Părea toată vremea liniştit; doar din când în când suduia cu glas tare pe sub mustăţi, mai ales când podeaua zgrunţuroasă a hrubei, tot mai rea cu cât cobora, îl făcea să se împiedice. Se uita cu multă luare-aminte la hrubele în ruină, săpate în pereţi, pe vremuri chilii şi singurele adăposturi într-o ţară unde nu trecea an să nu bântuie peste stepă şi ogoare pârjolul, şi unde nimeni nu-şi durase clădiri şi palate temeinice, ştiind cât era de şubred vacul lor. În sfârşit, se ivi o uşă pe care crescuse muşchiul şi putregaiul, în faţa căreia erau prăvălite grinzi grele şi pietroaie. Comandantul se opri înaintea uşii şi o cercetă cu luare aminte de sus şi până jos. „Ia vedeţi!” spuse el, arătând uşa cu sprânceana care parcă stârnise vânt. Câţiva din oamenii lui s-au pus pe treabă şi, cu multă trudă, au dat grinzile la o parte. Apoi au dat uşa înlături. Doamne! groaznică vizuină* li s-a înfăţişat în faţa ochilor! înainte de a se încumeta să intre, s-au privit în tăcere. Toate hrubele din măruntaiele pământului au ceva groaznic, ce aminteşte mormântul. În ele domneşte, înţepenită în măreţia ei, moartea care îşi întinde ciolanele sub înfloritoarele oraşe şi sub toată lumea în veselie trăitoare. Dar când măruntaiele pământului, duhnind a moarte, sunt pe deasupra locuite de făpturile iadului, şi mai groaznice sunt, şi la vederea lor fiorii te apucă. Izul de mucegai era aşa de tare, încât la toţi li se tăiase răsuflarea. Un broscoi uriaş se opri în nemişcare, bulbucându-şi ochii fioroşi la cei care-i tulburaseră singurătatea. Peştera era pătrată şi nu mai avea altă ieşire. Fâşii groase de păienjeniş atârnau în zdrenţe largi din bolta de lut care ţinea loc de tavan. Pământul, care se năruise din boltă, zăcea grămezi pe jos. Pe una dintre ele se aflau oseminte omeneşti. Şopârle ţâşnind ca fulgerele treceau cu repeziciune peste oase. O bufniţă sau un liliac ar fi părut aici o podoabă.

— Şi de ce, mă rog, n-ar fi şi ăsta un adăpost? Straşnic adăpost! urlă comandantul. Terem-te-te! Strănuta-ţi-ar împieliţatul în păsat! Ai să dormi bine aici, câine! Întinde-te jos şi pune-ţi pernă broscoiul sub cap, sau culcă-l alături, în loc de nevastă la noapte!

La aceste vorbe, unuia dintre oşteni îi veni să râdă, dar râsul lui răsună atât de înfricoşător şi de înăbuşit sub bolţile jilave, încât cel care râsese s-a speriat şi el. Prizonierul, pân-atunci nemişcat, se pomeni împins în mijlocul peşterii şi auzi în urmă-i numai uşa scârţâind şi căderea surdă a grinzilor; lumina pieri şi peştera se cufundă în beznă.

Nenorocitul tresări. I se păru că peste el căzuse capacul unui sicriu. Grinzile prăvălite la intrare îi aminteau loviturile de lopată când bulgării de pământ cad cu zgomot pe tot ce-a mai rămas dintr-o viaţă de om. Auzi ca prin vis mulţimea, rece ca şi mormântul, spunând: „A fost, dar nu mai este”.

După prima impresie de groază, prizonierul rămase locului uluit, într-o totală sleire a puterilor, ca orice om care, după o mare lovitură nu se mai gândeşte la ea, fixându-şi atenţia asupra cine ştie cărui lucru de nimic, pe care îl cercetează cu de-amănuntul. E în altă lume şi nici o simţire omenească nu-l mai încearcă. Priveşte fără să vadă, suferă fără să simtă şi trăieşte în afară de fire. ceea ce l-a izbit mai întâi a fost întunericul din jur. Trecând peste groază şi peste gândul că fusese îngropat de viu, se căzni din răsputeri să pătrundă întunecimea. În faţă-i se desfăşura o lume ciudată şi cu desăvârşire nouă. Searbăd ecou al zilei, unde luminoase i se iviră în faţa ochilor, prin întuneric, alcătuind felurite arabescuri şi culori. Pentru ochi, întuneric desăvârşit nu există. Oricum i-ai închide, au să-ţi apară imagini şi culori pe care le-ai mai văzut cândva. Aceste arătări multicolore luau înfăţişarea, când a unui şal pestriţ, când a unei marmure cu vine, când, în sfârşit, acea înfăţişare care ne uimeşte prin ciudăţenia ei, atunci când privim la microscop o părticică dintr-o aripioară sau dintr-un picioruş de insectă. Din când în când, prin faţa ochilor întemniţatului se isca câte un chenar drept de fereastră, care, vai! nu exista în temniţa lui. În cadrul negru al ferestrei licărea fantastic albastrul cerului, prefăcut repede în cafeniu, ca să piară apoi de tot, schimbat în negru punctat cu galben, albastru sau cu o culoare nedesluşită. Viziunile acestea au dispărut treptat şi întemniţatul începu să simtă altceva. O senzaţie, la început vagă, dar care se lămuri cu încetul: simţi pe mână o răceală şi, fără să vrea, atinse cu degetele ceva lunecos. Dintr-odată îi fulgeră prin minte că era broscoiul… scoase un ţipăt, revenind în aceeaşi clipă la realitate. Gândul îi pătrunse deodată toată grozăvia ei. Şi asta, peste istovirea lui şi aerul închis al temniţei. Căzu într-un lung leşin.

În acest timp ceata de oaste crăiască se aşeză în chiliile mănăstirii ca la ea acasă, trimiţând călugării să cureţe grajdurile, şi se puse pe chef de bucurie că prinsese în sfârşit pe cel de care aveau nevoie.

— Am prins câinele! făcu mustăciosul comandant. Mult aş da să ştiu cum de sunt aşa de iuţi de picior aceşti feciori de căţea. Haideţi, băieţi, să-l întrebăm, strănuta-i-ar împieliţatul în păsat, cu cine a mai fost!

Pedestraşii coborâră în peşteră unde găsiră întemniţatul în nesimţire.

— Dă-i ceva să miroasă!

Unul dintre ei turnă pe dată, în mâna în care prizonierul îşi sprijinea capul, praf de puşcă şi-i dădu foc. După ce strănută, prinsul îşi ridică capul ca trezit dintr-un somn zbuciumat.

— Daţi cu parul în el! Ia spune tu, terem-te-te, fecioraşul mamei, cu cine te-ai înhăitat ca să jefuieşti? Lua-o-ar doisprezece draci pe mă-ta! Unde ţi-s tovarăşii?

Prinsul tăcea.

— Pe cine întreb eu, câine?… Scoateţi-i grătarul din cap! Smulgeţi-i mantaua! Nu-ţi mai ascunde mutra, trântore! Las-că ţi-o cunosc eu bine!

Pedestraşii se puseră pe treabă: îi rupseră mantaua neagră de postav ales, îi smulseră obrăzarul din cap… şi în faţa ochilor lor străluciră două cozi negre care îi căzură pe piept, albeaţa fermecătoare a feţei palide ca de marmoră, catifeaua sprâncenelor, buzele fără de viaţă şi sânii feciorelnici, despuiaţi şi goi, palpitând ruşinaţi.

Comandantul cetei de crăiască oaste înmărmuri de uimire şi ceata de oşteni, la fel.

— Muiere să fie? îşi întrebă el în sfârşit oştenii.

— Muiere! răspunseră câţiva.

— Dar cum se poate să fie muiere? Că doar noi am prins un cazac.

Cei de faţă ridicară din umeri.

— Trebuie s-o punem la cazne. Cum de-ai cutezat tu, muiere neroadă?… dar-ar dracu'n tine!… Ia spune, unde-i câinele acela, unde-i Ostrjaniţa?

Mai mult moartă decât vie, femeia nu scoase o vorbă.

— Lasă că te facem noi să vorbeşti. Strănuta-ţi-ar împieliţatul în păsat! Frângeţi-i mâinile!

Doi pedestraşi îi apucară braţele, cu a căror albeaţă doar horbota de spumă a valurilor se putea asemui. Un ţipăt, care îţi sfâşia inima îi scăpă, când au strâns-o ostaşii în mâinile lor vânjoase.

— Ei, acuma ai să vorbeşti, muierea dracului?

— Vorbesc, gemu victima.

— Lăsaţi-o! Spune, unde-i feciorul cela de căţea, lua-i-ar o sută de draci pe mă-sa.

— Doamne! grăi ea încet, împreunându-şi mâinile. Cât sunt de slabe femeile! de ce nu pot răbda durerea?

— Asta nu mă priveşte. Eu vreau să ştiu unde-i el?

Buzele nenorocitei se mişcară şi păreau gata să îngăime ceva când, deodată, o întâmplare cu deosebire ciudată întrerupse încordarea lor. Din fundul peşterii se auzi destul de lămurit un glas rugător: „Nu spune, Ganulecica! Nu spune, Galiunocica!” Aceste vorbe fuseseră rostite c-un glas scăzut, dar nemaipomenit de sălbatic şi de pătrunzător. Nici de bătrân, nici de copil nu era glasul, ci între ele. Timbrul lui nu avea nimic omenesc; auzindu-l oamenii şi-au simţit părul ridicându-li-se în vârful capului de groază şi fiorii i-au cuprins. Numai când trage să moară poate auzi omul asemenea groaznic şi lugubru glas.

Cel care punea întrebările tresări şi-şi făcu fără să vrea cruce, catolic socotindu-se. După o clipă numai, totul îi păru o nălucire. Pedestraşii cotrobăiră prin toate ungherele, dar n-au găsit decât şopârle şi broaşte.

— Vorbeşte! porunci iarăşi neînduplecatul tartor, fără să mai suduie.

Femeia tăcea.

— Ia daţi-i drumul! şi comandantul făcu ostaşilor un semn din sprânceana lui groasă.

Călăii o apucară iar de braţe.

Şi mâinile acelea ca de zăpadă, pentru care sute de cavaleri ar fi fost gata să-şi frângă săbiile, acele mâini minunate care ar fi făcut un om fericit de le-ar fi sărutat măcar odată, trebuiau să îndure acum chinurile iadului. Puţini ochi ar fi în stare să îndure priveliştea groaznică, când unul dintre călăi îi răsuci cu o cruzime sălbatică două degete, ca şi cum ar fi fost de mănuşă. Pârâitul oaselor nu fusese tare, dar părea că-l auziseră până şi pereţii temniţei. O inimă în care încă n-au amuţit simţămintele, n-ar fi avut tăria să-l audă. Groaznic este să auzi horcăitul unui om schingiuit. Când însă în omul acela întâmpini forţă şi-o învingi, e mai uşor să-l asculţi şi să rămâi nepăsător. Dar la geamătul unei fiinţe plăpânde şi fără apărare, nu-i inimă pe lume, chiar cuprinsă de mânie şi răzbunare fiind, să nu simtă mila muşcând-o ca un şarpe veninos.

Femeia n-a crâcnit. O clipă numai, faţa i se schimonosi, vădind chinul pe care-l îndura, şi buzele-i tresăriră.

— Vorbeşte! Că de nu, îţi mai arăt eu, spurcăciune netrebnică!…

— Urlă comandantul, căruia numai un păhărel de votcă greu dobândită i-ar fi putut face adânca plăcere pe care o simţea în faţa schingiuirii unei făpturi gingaşe.

Dar în clipa când rosti aceste cuvinte, se auzi iarăşi, şi tot aşa de răspicat, acela glas înfricoşător, mai spunând odată, şi la fel de tânguitor: „Nu vorbi, Ganulecica!”

De data aceasta, frica îi intrase în oase.

Toţi se întoarseră spre partea de unde venea misteriosul glas, şi ce le văzură ochii?…

Groaza îi ţintui locului. Nu s-a văzut nicicând mai groaznică arătare!… Era… privelişte mai hâdă şi mai fioroasă nu poate fi. Era… cine nu s-ar fi cutremurat din creştet până-n tălpi? Era spăimântător! Făptură omenească era… dar jupuită de piele. Pielea îi fusese despuiată toată de pe trup şi peste tot nu se vedea decât sângele închegat, pe sub care se întindea, albastră, reţeaua vinelor… Din vine picura sânge. O bandură, prinsă cu o curea cu. pete ruginii pe ea, îi atârna de umăr. În faţa însângerată sticleau ochi fioroşi…

Groaza celor de faţă era de nedescris. Toţi se prefăcuseră în stane de piatră şi pe chipuri li se vădeau semnele groazei. Ca o minune însă vedenia care luase puterile celor tari, i-o redase celui slab. Tânăra femeie se încrâncenă şi, încordându-şi sufleteasca putere, se târî încet spre uşă, înfundându-se în gârliciul de pământ, al cărui aer mucegăit, în comparaţie cu cel al temniţei, i se păru paradisiac. (III) Capitol dintr-un roman istoric.

În vremea asta, trimisul nostru trecea hotarul care desparte azi ţinuturile Piriatin şi Luben. Pe atunci nu se aflau în Ucraina drumuri mari, însă fiecare ştia câte un şleah, care după părerea lui, era calea cea mai scurtă. Asemenea drumuri ocoleau ades şesul, şerpuind printre viroage, căţărându-se pe povârnişuri, trecând peste coclauri şi numai urmele uşoare şi inegale de potcoavă arătau pârtia înşelătoare. Era destul să porneşti la drum, ca să te obişnuieşti să mâi noaptea unde apuci. Pentru călătorul care nu cunoştea locurile, greutatea de căpetenie însă era că la intervale de douăzeci şi cinci sau cel mult cincizeci bătăi de puşcă trebuia să iscodească localnicii ale căror lămuriri asupra drumului se băteau ades cap în cap.

Călăreţul lăsase demult dârlogii în voie, îşi plecase capul în piept şi se cufundase în gânduri; arar numai, când tovarăşul lui credincios, calul sprinten, dând peste muşuroaie şi cioate se poticnea, firul gândurilor i se curma o clipă, pentru a se aduna din nou în mersul lui firesc. Era întâia oară când i se încredinţase o asemenea însărcinare; pornise la iscoadă, Dumnezeu ştie unde, în stepa pustie a Ucrainei. Cine să fie acest Glecic?… Ce nevoie o fi având Cazimir de căpetenia de poteră care îşi zicea polcovnic al polcului Mirgorod?… Nu aflase nimic acătării cu privire la firea lui şi nici asupra legăturilor pe care le avea şi cu cine anume le avea… de ce i se spusese să fie cât se poate de prevăzător când avea să ajungă să stea de vorbă cu dânsul?… La ce era nevoie să facă o cale atât de lungă, numai ca să-i aducă veşti cu privire la întâmplările care tulburau Varşava? Şi ce folos putea aduce un aliat atât de îndepărtat?… Îi era ciudă pe sine cum de nu iscodise toate acestea de la Brighitta. Fără îndoială că ea trebuia să ştie câte ceva despre temeiul acestei solii ciudate.

Încet-încet soarele îşi lua rămas bun de la pământ. Norii, în desfătătoare alcătuiri, nimbaţi de flăcări, pluteau prin văzduh, destrămându-se şi schimbându-se clipă de clipă. Mohorât, amurgul îşi înteţea umbra vânătă, închizând puţin câte puţin obloanele ferestruicilor care luminau lumea largă. După o lungă călătorie prin stepă, călăreţul nostru intră în pădure. Despuiaţi de toamna necruţătoare, copacii, printre care lamina amurgului răzbea împuţinată, tremurau în răcoarea serii. Frunzele îngălbenite zăceau risipite peste tot, ca nişte resturi de mâncare şi cioburi de ulcele sparte în urma unui chef, şi numai foşnetul lor, străbătând pădurea, vestea trecerea călăreţului nostru. Printre vârfurile dezgolite ale copacilor, se vedea cerul întunecat. Vântul aspru, purces de pe câmp, îşi purta tânguitoarele-i gemete prin hăţiş148. Călătorul căzu pe gânduri şovăitor şi, neştiind ce să facă, îşi opri calul, drumul dispărând cu desăvârşire şi neavând în faţă decât pădure şi necunoscut. Un glas puternic, strigând „hăis! şi cea!” îi izbi deodată auzul. Un car greu încărcat scârţâi şi, de după copaci, se ivi o pereche de boi. Trebuie să te pui în locul unui călător ca să-ţi poţi închipui bucuria unei asemenea întâlniri. În vremea asta, luna îşi croia calea pe cer. Lumina ei argintie se împletea cu umbra copacilor şi cădea pe pământ ca printre zăbrele, luminând o bună bucată de loc, şi Lapcinschi zări înaintea lui un sătean mai în vârstă şi voinic încă. Mustăţile cărunte, răsucite în jos, odihneau cu mândrie pe faţa oacheşă, cu obrajii ieşiţi, umbrind-o şi dându-i oarecare nevinovăţie şi un soi de asiatică nepăsare. Sprâncenele negre erau argintate de fire albe. Ochii mici şi căprui scăpărau foc, luminând când viclean, când nevinovat. Pe cap avea o căciulă căzăcească, cu fundul albastru. Purta un cojoc scurt, încins cu cingătoare în culori vii; cojocul îl apăra de frig, ca un scut de nepătruns; pe deasupra lui mai avea şi o manta de dârvală din aba sură, din acelea pe care le poartă şi azi mujicii maloruşi. Din brâu îi ieşea un pistol şi o sabie tătărască încovoiată, arme pe care în timpurile tulburi de pe atunci, orice cazac, oştean sau sătean, socotea de cuviinţă să le aibă întotdeauna la îndemână.

— Doamne ajută! spuse săteanul, oprind boii şi descoperindu-şi capul ras cu moţ de păr în creştet, ca toţi sătenii în faţa oştenilor. Trebuie să arătăm aici că, pentru a se feri de proastă întâmpinare din partea locuitorilor, care nu sufereau nici numele de Lleah, Lapcinschi fusese silit să-şi schimbe mândrele straie cu acelea ale unui desiatnic cazac. La acest salut, călăreţul nostru răspunse dând uşor din cap.

— Nu ştii cumva, măi fârtate, dacă-i departe de aici drumul Romodanului?

— Nu ţi-aş putea-o spune aşa deodată, prea cinstite. Lasă-mă să mă gândesc.

— Şi începu să socotească ceea ce se putea vedea după felul în care îşi îndoia degetele.

— Până la drumul Romodanului? Cum să-ţi spun eu domniei tale?… Nu-i chiar aşa de aproape. Trebuie să ştii: cazacii noştri s-au cam speriat. Cineva a dat sfară că toată şleahta are de gând să ne calce aici la noi, la Sula. Oamenii s-au apucat, ca proştii, să strice podurile, aşa că domnia ta, prea cinstite pane, o să trebuiască să faci ocoluri mari. Zic aşa fiindcă o mai spun şi alţii… Da' poate să fie şi un drum mai scurt; numai să ştii, domnia ta, că acum îi toamnă şi e cam departe, da-când stai să te gândeşti, parcă nu-i cine ştie ce. Dacă drumurile ar fi însemnate cu stâlpi, aşa cum ăi fi întâlnit dumneata, prea cinstite, pe drumurile din Ţara leşească, dac-ai fost cumva pe acolo, s-ar schimba treaba.

Cititorul nu trebuie să se mire de contrazicerile care împestriţează monologul săteanului nostru. Maloruşilor le place ca, în afară de lucrurile pe care în adevăr nu le cunosc, să pună la îndoială şi pe cele pe care le ştiu… Malorusul nu spune nici azi nimic la întâmplare, întoarce spusele de zece ori şi, câteodată, îşi încurcă înadins ascultătorul, care află în felul acesta că până la locul cutare nu-i mult, da-i departe.

— Spune-mi atunci, măcar, pe unde s-o iau acum? îl rugă călătorul, aţintindu-şi privirea iscoditoare asupra săteanului.

Omul nostru îl măsură binişor din cap până în picioare.

— Domnia ta, prea cinstite, ai vrea poate să pleci chiar acum într-acolo?

— Şi de ce n-aş pleca chiar acum?

— Doamne fereşte! Păi acuma, chiar unul de-ai noştri ar sta la cumpănă dacă să plece. Ştii, prea milostive pan, ajunge să mergi cam cât îi trebuie unui mujic vrednic să bată o jumătate de claie de grâu, ca să-mi auzi lătrând câinii în ogradă. Tot e mai bine să înnoptezi într-un bordei cald. Mâine, te-i duce cu Dumnezeu!

Călătorul, care atâta aştepta, primi bucuros.

— Da' încotro mergi, prea milostive pane? întrebă pe drum săteanul nostru pe viitorul lui oaspete.

— Mă duc departe. De cealaltă parte a Vorsclei, la Glecic, polcovnicul din Mirgorod. Nu cumva l-ai fi ştiind şi tu, fârtate?

— Cine nu cunoaşte cotarla aceea bătrână? Dar din ce locuri te aduce vântul?

— Dintr-o staniţă mare de lângă Lohviţa.

— Cum se face, prea cinstite, că noi nu ştim că lângă Lohviţa s-ar afla o staniţă? şi îşi împlântă privirea sfredelitoare în ochii călătorului, vrând parcă să-i străpungă sufletul. Şi nici că-i de mirare! De unde să ştie un mujic toate tocmelile oştirii? Până acum, în fundacul nostru n-au pătruns asemenea veşti.

Solul nostru pricepu repede că nu-i bine să te joci cu vorbele nici faţă de un sătean de rând şi, luându-şi seama, urmă:

— Adicăte, să vezi, măi fârtate. Sigur de tot nu ţi-oi putea spune. Eu unul n-am fost în staniţă. Dar m-am întâlnit lângă Lohviţa cu Şleaico, sotnicul zaporojean care, aflând că vin prin meleagurile acestea, mi-a dat carte către polcovnicul din Mirgorod. Dar gonind calul ca un turbat, n-am prea înţeles bine de tot ce mi-a spus. Nu mult înainte de asta mă întorsesem din Varşava… Vezi, se prea poate să fi avut de ce să nu se încreadă în mine… adicăte… el… cred că mă înţelegi.

— Ce spui, prea cinstite? Crezi oare că pricepe mujicul voroava panilor? Zău că nu! Cum să pricepem? Păi nouă şi mintea ni-i altfel croită decât a lor. De ce, dracu' ştie, dar capul nostru mai mult a căpăţână de varză aduce, decât a cap de om.

„Ehei, mare mehenghi îmi eşti!” îşi spuse Lapcinschi, hotărându-se să puie strajă gurii sale.

Lapcinschi îşi ţinea calul la pas, potrivindu-i călcătura sprintenă cu mersul leneş al boilor greoi, în faţa cărora păşea săteanul plin de ţâfnă şi de nepăsare, învârtind băţul şi pufnind din luleaua lui scurtă. Nori de fum îi învăluiau faţa oacheşă, luminată în răstimpuri de câte o scânteiere, ca faţa unui strigoi ivit din nepătrunsele neguri ale mlaştinilor şi semănând scânteile unui foc fantastic. Lapcinschi nu-l slăbea din ochi, ca să se încredinţeze că era în adevăr un om vrednic de încredere. Dar săteanul risipea orice îndoială în ce-l priveşte şi nu-i dădea oaspetelui nici un răgaz de gândire.

— Ai auzit vreodată, prea cinstite, de o minunăţie ca asta? întrebă el, fără să-şi scoată luleaua din gură. Vezi, domnia ta, pinul acela negru, hăt colo în zare, înaintea noastră?

Şi, spre marea lui mirare, călătorul văzu înaintea lui un pin. Cum de o fi ajuns pinul aici, când aproape în toată partea asta a Malorusiei, pe o depărtare de o sută de verste în lung şi-n lat, privirea lui nu întâlnise niciunul dintre aceşti băştinaşi ai Nordului? îşi aţinti fără voie privirile asupră-i. Părea că numai el singur mai vieţuia în mijlocul pădurii desfrunzite. Dar viaţă e asta oare? E ca şi cum printre schelete ai da de o mumie neatinsă de vreme, păstrând trăsăturile şi minunata formă a omului. Doamne! Dar sub ce înfăţişare? O nebiruită şi neînţeleasă tristeţe şi groază îţi năpădesc sufletul în faţa acestei jalnice înşelăciuni, care prin deşarte meşteşuguri cată să dea nefiinţei o închipuire de viaţă.

— Dar minunea cea mare nu-i asta că vezi pinul. Să ţi-o spun eu, minunea. Să tot fie vreo cincizeci de ani de atunci. Pe aceste locuri trăia, în palatul lui, un pan mare. De-o fi fost voievod, sotnic sau numai pan, asta n-aş putea spune. Ştiu numai că era leah şi că nu era de credinţa noastră. Trăia aşa cum trăiesc toţi spurcaţii aceştia de pani leşi. În casa lui, din zori şi până seara, numai beţii şi cântec, că de departe se înspăimânta creştinul pravoslavnic auzind chiotele de care huia pădurea. Flăcăii de la curtea lui dădeau mereu buzna prin gospodăriile bieţilor oameni şi-i prădau. Dar asta nu-i tot… de la o vreme au început să fure şi să jefuiască bisericile Domnului, făcând nişte isprăvi… aibă-i duşmanii în paza lor!… Mai bine tac. Să te iei cu dânşii la harţă nu era chip, prea cinstite, că avea panul ca la o sută cincizeci de năimiţi, fiecare cu secure, flintă şi tot tacâmul. Şi iacătă că un diacon – cum îl chema şi din ce parohie era, asta, prea cinstite, am uitat – şi-a pus în gând să-i calce la ei în pădure. De n-ar fi noapte şi de n-ar acoperi frunzele tot, ţi-aş arăta dărâmăturile acestui bârlog diavolesc. Tocmai atunci – aşa a fost, se vede, voia Domnului – se brodise o afurisită de sărbătoare de-a lor. Diaconul se avântă deodată, fie ce-o fi, spunând: „Doamne, ajută!” şi, cu toată puterea împinse poarta proptită de mulţimea celor îngrămădiţi în curte. Chinvalele şi bandurele zăngăneau vuind, ca la nuntă, iar panii beţi şi slugărimea jucau cracoviacul de rupeau pământul. Cum dădură cu ochii de diacon, într-un glas strigară: „Ce cată popa aici?” Şi panul a zis: „Turnaţi-i popii votcă, măi flăcăi! Las-să joace cracoviacul cu noi, ca buni creştini ce ne aflăm, şi mai îndemnaţi-l cu ceatlăul”. Diaconul, peste care pesemne pogorâse sfântul duh, începu să arate nelegiuiţilor păcatele vieţii lor nelegiuite şi caznele care îi aşteaptă pe ceea lume, şi cum vor dănţui ei în iad, dar nu de bunăvoie, ci zoriţi de furcile încinse ale dracilor. „Aha! Ne mai ţii şi predici? Măi, băieţi, ia săltaţi-l pe popă în strană şi vedeţi de-i puneţi o legătoare la gât, nu cumva să răcească!” Râzând şi chiuind neomeneşte, slugile urcară nenorocitul de diacon chiar în pinul acela pe lângă care trece drumul nostru. Îmi îngădui să-ţi spun, prea cinstite, că tocmai aici s-a întâmplat minunea. Pinul acela se afla chiar dinaintea palatelor şi, parcă anume, chiar în faţa ferestrelor odăii panului. Veni şi noaptea, împrăştiindu-i pe toţi cineşi la locul lor: pe unii pe laiţe, pe alţii dedesubt. Panului nostru i se păru că picură peste el ceva rece. „Ei, drăcie! îşi zise panul. De unde picură?” Se sculă din pat şi ce-i văzură ochii? Ramurile ţepoase ale pinului răzbeau prin perete şi se lungeau întruna ca nişte fiinţe vii, până ce ajungeau la pan. Panul nostru îşi făcu cruce, poate pentru întâia oară de când era el, când văzu picurând din crăci sânge omenesc, la început rece cum e gheaţa, apoi fierbinte, că nici nu-l putea suferi. Uitându-se pe geam, panul simţi că i se taie picioarele. Pinul se învineţise ca un mort şi-şi scutura înspăimântat barba neagră şi zbârlită. La început, crezuse că nu-s decât aburii vinului; dar în noaptea următoare s-a întâmplat aidoma şi slugărimea toată într-un glas mărturisea că auzise în pădure prohodul atât de fioros rostit, că pe toţi fiori de gheaţă i-au trecut şi părul din creştet măciucă se făcuse. Câte n-au încercat: au îngropat cu cinste trupul diaconului şi s-au gândit să taie pinul; dar securea nu prindea în lemn. La fiecare lovitură se ştirbea toporul, iar copacul gemea ca un prunc nebotezat. În cele din urmă au hotărât să părăsească locul blestemat. În fiecare zi slujitorii se adunau toţi, puneau şeile pe cai, îşi luau tot ce aveau şi plecau, înainte de a începe sâcâiala dracilor. Umblau în neştire până însera. Li se părea că cine ştie unde au ajuns! Dar când se opreau să înnopteze, îşi dădeau seama că se află în locuri cunoscute: aceeaşi pădure neumblată, aceleaşi palate; iar pinul blestemat îşi întindea crăcile ca nişte braţe, apuca panul şi picura sânge asupră-i pe când barba neagră şi zbârlită i se scutura tot aşa de îngrozitoare la vedere…

— Aici, povestitorul îşi întoarse fulgerător asupra ascultătorului ochii lui de foc, lucind şi mai viu în puterea nopţii, urmărind cu oarecare plăcere cum i se zugrăvea pe faţă povestirea lui. Şi, ce-i drept, călătorul nostru, înfricoşat, se uita cu grijă în juru-i. Tocmai atunci ajunseră în dreptul pinului. Lumina argintie a lunii se revărsa peste crengi şi. umbrele lor prelungi, frângându-se în copacii din jur, se aşterneau pe pământ ca o scară fără de capăt. Vântul mişca alene fruntea pinului şi când călătorul înaintând îşi întorcea capul i se păru că un duh rău, cu înfăţişare sălbatică şi măreaţă, îl urmărea tiptil, scuturându-şi cu tristeţe barba întunecată şi întinzându-şi braţele de un verde-închis, ca şi cum ar fi vrut să-l înhaţe.

— Şi ce s-a întâmplat mai departe? zise el către povestitor care amuţise, căutând să-şi învingă sfiala ce l-a fost cuprins.

— Ce s-a întâmplat? Greu i-a mai venit panului! A dat drumul tuturor slujitorilor şi s-a sihăstrit. Şi până n-a făcut cincizeci şi două de parastase pentru odihna sufletului diaconului, minunea n-a luat sfârşit. Unde a plecat apoi schivnicul, nimeni nu ştia. În fiecare an, timp de trei zile înainte de sfântul Ivan Cupala, picură zi şi noapte rouă din pin. Lumea zice că prin pădure ar rătăci un suflet pierdut.

Soacră-mea spunea, acum vreo patru ani când mai era cu mintea întreagă, că ar fi întâlnit în pădure diavolul cu acelaşi jupan roşu pe care-l purtase pe vremuri şi răposatul pan… Hăis, hăis, cea! Uite, prea cinstite, c-am şi ajuns!

Lapcinschi văzu într-adevăr înaintea lui o poartă scundă cu scândurile bătute rar şi de-a-curmezişul, aşa cum sunt şi-n ziua de azi toate porţile pe la casele tuturor sătenilor maloruşi. Lătratul câinilor umplea pădurea, pe când o femeie bătrână cu caţaveică pe umeri ieşi să deschidă poarta. Călătorul nostru văzu o curte mică, împrejmuită de gard de şovar149, câteva şoproane şi grajduri acoperite tot cu stuf şi o casă ca toate casele maloruse. În curte o grămadă de stupi, dintre care mulţi în copaci ce-şi aplecau crengile iscoditoare în curte, ca şi cum priveliştea măruntei vieţi bucolice din sânul ei ar fi fost vrednică de luare-aminte şi ademenitoare. În spatele curţii mai era o clădire, dar cum se întunecase, nu se vedea ce anume era. După toate, îţi puteai da seama că gospodăria era a unui cazac cuprins. Pe vremea aceea nu găseai la orişicine asemenea bogăţie. Până şi-a descărcat stăpânul carul, Lapcinschi a avut răgaz să cerceteze interiorul locuinţei. Toate erau cum sunt şi azi la oamenii de rând din Malorusia: în peretele din faţa uşii – câteva ferestre şi sub ele o masă, nelipsita pâine de secară şi sarea, doveditoare că stăpânii sunt totdeauna bucuroşi de oaspeţi. De jur împrejurul odăii, de-a lungul pereţilor, laiţe de tei, şi mai largi şi mai înguste. Lângă uşă, un cuptor mare, jos cu o gură închisă cu reţea de zăbrele dese, de după care priveau găini, gâşte, curci şi iepuri de casă. Fiecare dintre aceşti necuvântători locatari grăia pe limba lui, ţipând, cotcodăcind, gâgâind şi vădind astfel că nu era chiar cea din urmă dintre făpturi. Pe podea, un băieţel de vreo patru ani bătea cu o floarea soarelui într-o oală răsturnată, în vreme ce altul, cu vreun an mai vârstnic, strângea de gât motanul, cântând un cântec pe care, tot auzindu-l de la maică-sa, îl învăţase pentru vecii vecilor. În faţa unui sipet mare, ferecat cu fier, şedea o fetiţă de vreo unsprezece ani, în braţe cu un copil de ţâţă, care plângea cât îl ţinea gura, cu toate că fetiţa, voind să-l mai liniştească, zăngănea dintr-un lacăt cât toate zilele, ameninţând ţâncul cu oaspele care intrase. De perete atârnau o seceră, o sabie, o sâneaţă cu oţelele scoase şi puse de o parte pe o poliţă – pesemne ca să fie date la dres – o secure, un pistol turcesc şi o altă sâneaţă, o coasă fără coadă şi o nagaică cu coada scurtă, arme care, din cele mai vechi timpuri, s-au duşmănit mereu şi pe care omul, neînţelegător, le sileşte să se împace cu toate nepotrivirile firii lor.

— Te rog să nu-ţi fie cu supărare, prea cinstite, că te-am lăsat sa aştepţi puţin. – spuse stăpânul care intrase.

— Atâta m-a ameţit blestematul acela de iarmaroc, că şi acumi-e capul tehui. Noroc că nu mi-e baba acasă, că altfel îl vedeam eu pe dracu'! Nu-i acasă decât soacră-mea şi cu mine.

În aceeaşi clipă, intră în odaie bătrâna care deschisese. poarta. Călătorul se simţi cuprins de tristeţe, privind-o. Avea în faţă parcă o pradă a mormântului, în care firea puternică mai ţinea dinadins viaţa, ca să arate omului toată nimicnicia unui trai îndelungat, spre care jinduiesc cu atâta lăcomie toate năzuinţele lui. O nepăsare, soră cu moartea, se răspândise pe trăsăturile feţei ei zbârcite. Nici cea mai mică sclipire de viaţă în ochii ei tulburi. Din când în când numai, îşi oprea privirea asupra oaspelui fără ca asta s-o scoată din deplina ei nepăsare. Nu se uitau la nimic. Totul le apărea tulbure, ca aceluia care nu s-a trezit încă bine din vis. În timp ce Lapcinschi frământa aceste gânduri, bătrâna se urcă pe cuptor, locul ei obişnuit. Acolo era lumea ei, tot atât de necuprinsă şi de plină de omenire ca şi cea adevărată. Stăpânul începu să le vorbească copiilor:

— Măi, Fedot, spuse el băieţelului cu floarea soarelui în mână, ridicându-l cu o mână până în tavan. De unde ai luat tu o floare aşa de mare? Păi, cu una ca asta mai că poţi omorî un om! Şi tu ce faci acolo, Cârpo? Vrei să gâtui motanul? Ehei, de-ai şti ce acadele ţi-am adus! Hai, vino-ncoa', căpcăunule. Ce stai cu gura căscată? Uite, ca să vezi, prea cinstite. De o sută de ori i-am spus că eu i-s tată, şi el nici acuma nu crede… Copil netrebnic! Iar tu, plângăreţule, mult ai să mai urli? Ia daţi-mi un băţ, să-i arăt eu! Adă-l încoace, Marusia! Acuşi îl arunc pe fereastră, să-l mănânce lupii, ori leşii.

— Da-ştiu că ai fost miluit cu odrasle, nu şagă, zise oaspetele nostru către stăpân.

— Ce să-i faci, prea milostive pan? De toţi am şapte. Doi s-au şi însurat pe meleaguri străine şi numai dracu' ştie ce zestre or fi luat de la neveste: poate câte un stânjen de pământ pe care nu creşte decât pelinul şi buruiana. Fedot, de ce nu mulţumeşti panului? Domnia sa îţi dă turtă dulce şi tu stai ca prostul. Te rog, pane, nu-l săruta. Toată faţa i-i mânjită cu cenuşă. Mult am mai avut de furcă cu dânsul. Cum a auzit că plec la iarmaroc a şi început: „Ia-mă şi pe mine, tătucă!” „Păi ce să fac cu tine acolo? Au să te calce în picioare!” „Ia-mă, ia-mă! N-au să mă calce!” „Sunt acolo o mulţime de ţigani şi au să te fure. Nici urma nu-ţi rămâne!” „Ia-mă şi pace!” Ce să-i faci? Şi s-a pus pe un plâns… Doamne fereşte cea mai plâns. Abia de l-am putut potoli, făgăduind să-i aduc un cal de turtă dulce, cu capul de aur. Ei, Marusia, n-are nici un rost s-o aşteptăm pe maică-ta! Hai, dă-ne de mâncare. Pesemne că bătrâna a şi adormit. La cine spuneai, prea cinstite, că mergi? – urmă el, aşezându-se la masă şi întorcându-se deodată către oaspe.

— Acuma la bătrâneţe mi-e capul ca o găleată spartă: ori câtă apă ai vărsa într-ânsa, tot goală rămâne. Cât de cu tâlc o fi ce mi se spune, eu tot uit.

— Cum aşa, fârtate? Nu ţi-am spus că mă duc la Glecic? – răspunse oaspetele mirat puţin de stăpânul acesta cam ciudat de uituc.

— La polcovnicul din Mirgorod? Atuncea nu mai ai mult de mers. Înaintea domniei tale, prea milostive pan, nu stă altul, ci chiar el, în carne şi oase.

Dacă în clipa aceea lui Lapcinschi i-ar fi vâjâit un glonte pe la ureche, nu s-ar fi minunat mai mult. Să-l ia cineva aşa, pe neaşteptate, când toate gândurile îi erau cine ştie unde… când… Nu, era cu neputinţă! Se vede că nu auzise bine. Şi ochii i se pironiră asupra gazdei, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze de neadevărul celor ce auzise. (IV) (Trebuie să-l văd pe polcovnic)

— Trebuie să-l văd pe polcovnic. Am o treabă cu dânsul, spuse un băietan care să tot fi avut şaptesprezece ani.

— Ai nevoie de polcovnic? îl întrebă leneş cazacul de strajă din faţa unei stavce150 mari, uitându-se în palmă şi alegând cu neîncredere fire de tutun tăiate gros, plantă pe care lumea nouă, de curând descoperită, a reuşit s-o împrăştie cu o atât de uimitoare iuţeală în toate colţurile pământului. Luleaua o ţinea demult în dinţi.

— Şi ce nevoie ai, mă rog, de polcovnic? şi, spunând asta, se uită la cel cu jalba. Era un băietan de vreo şaisprezece ani, în pragul tinereţii. Trăsăturile feţei, aproape bărbăteşti, învederau că fusese crescut la soare şi în aer liber. Purta contâş de pânză colorată şi şalvari.

— Nu stă, el, polcovnicul, de vorbă cu tine, spuse (cazacul măsurându-l) cu oarecare dispreţ (cuvânt indescifrabil) şi aruncându-şi pe umăr mâneca roşie cusută cu fir de aur.

— Şi de ce n-ar sta de vorbă cu mine?

— Da-cine să stea de vorbă cu tine? Până mai ieri sugeai ţâţă! Barem să fi avut şi tu contâş de postav şi o sâneaţă, atuncea era altceva… Trebuie să fii fecior de popă sau ucenic. Cunoşti scula asta? îl întrebă (cazacul) arătându-i cu mândrie şi mulţumire de sine luleaua.

— Ăi fi crezând…

Văzând însă că-i pierise cazacului glasul, că-şi plecase ochii în pământ şi-şi scosese cuşma pe care o purtase până atunci pe o ureche, tânărul oştean se opri. Pe lângă ei trecură doi bărbaţi vârstnici. Unul, cu manta scurtă şi mânecile cusute cu firide aur, cu pistoale la brâu damaschinate, iar celălalt cu caftan brodat şi cu o călimară de argint atârnată de cingătoare. Amândoi intraseră în stavca. Tremurând ca varga şi palid la faţă, tânărul se strecură pe urmă-le şi intră cu ei în stavca.

Când văzu pe cei doi cu caftane bogate intrând înaintea lui, ploconindu-se adânc şi plecându-şi cu smerenie ochii în jos, cu acea supunere oarbă care se amestecă atât de ciudat cu vestita lipsă de rânduială a armiei căzăceşti, tânărul, cuprins de frică, se ploconi şi el până la pământ. Polcovnicul şedea pe covorul de pe jos. Arăta cam de vreo cincizeci de ani. Părul începuse a-i încărunţi şi mustăţile sure îi atârnau măreţe. Un semn lung şi vânăt rămas de la o rană, începând de la frunte, îi brăzda faţa de bronz. Pe faţa aceasta oglindind nezdruncinata încredere în sine a cazacului, nimic deosebit. Privindu-l bine, vedeai îndată că avea mână de fier şi că ştia să poruncească. (Cuvânt indescifrabil). Purta şalvari albaştri şi largi, cusuţi cu fir de argint. Mantaua zăcea pe covor. Câteva pistoale şi sâneţe şedeau alături, iar prin colţurile stavcei atârnau frâie. Într-un ungher – un sac cu paie. Când au intrat pisarul şi esaulul, polcovnicul îşi meremetisea singur şeaua.

— Bună ziua, pan şi tovarăşi buni şi credincioşi. Iacătă care-i porunca mea: nu vă răzleţiţi prea departe cu caii la păscut, căci prin stepă foieşte tătărimea. Duceţi-vă ceva mai încolo, alegeţi locurile unde-i iarba mai înaltă şi nu vă scoateţi nici cuşmele. Vedeţi să nu tragă cazacii în dropii şi-n gâşte pe drum, risipind zadarnic iarba de puşcă. De când s-a făcut cazacul aşa de mare mâncător de carne? Posmagi şi apă, asta-i hrana căzăcească! Iar dumneata, iubite cumetre, şi dumneata, cinstite prietene, (la care cuvinte se întoarse către pisar) strigaţi-i numaidecât pe toţi şi însemnaţi-i pe cei de faţă. Vedeţi numai să fiţi cu ochii-n patru, ca toate să fie cum se cuvine, căci drept să vă spun, am văzut ieri un cazac legănându-se (cam) prea tare (în) şa. Am vrut să-l (cuvânt indescifrabil) dar mi-a părut rău de încărcătură. Aveam în pistol iarbă de cea bună…

— Am nevoie de polcovnic! Vreau să-l văd chiar pe dânsul!

— Ai nevoie de polcovnic? spuse cazacul de strajă mai în batjocură, mai în dispreţ şi, în timp ce-şi scutura mânecile roşii şi largi, cusute cu fir de aur, se uita ţintă la băietanul cu contăş lung de culoare închisă. Aşteaptă oleacă.

— M-am săturat să tot aştept. Aştept cam demult şi-s obosit.

— Mai aşteaptă oleacă.

— Da-până când să tot aştept?

— Până ce-ai să mai creşti, răspunse cu nepăsare cazacul, curăţindu-şi înainte luleaua.

— Unchiule, mă rog ţie ca la un tată şi la o mamă, dă-mi drumul la polcovnic!

— Ce dracu' ai nevoie de dânsul? Panul polcovnic nu catadicseşte el să vorbească cu unul ca tine.

— Dacă n-o vrea, m-o alunga. Dă-mi numai drumul înăuntru.

— Acuma nu se poate. Panul polcovnic doarme.

— Minte, nu dorm, se auzi un glas din stavca.

Cazacul se săltă de la locul lui. Flăcăiaşul tresări. Faţa îi păli, iar inima începu să-i bată atât de tare, încât oricine i-ar fi putut auzi bătăile.

— Hai du-te! Ce stai aşa?

Dar tânărul, care îşi pierduse cumpătul, abia de-şi putea aduna gândurile. În vremea asta treceau spre stavca esaulul şi pisarul de polc. Bucurându-se de acest prilej, îşi luă inima în dinţi şi intră în urma lor.

Gogol a început să scrie „Hatmanul” prin anii 1831-1832 pe când lucra la cea de a doua parte a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca”. Unul dintre capitolele romanului, şi anume acela purtând titlul: „Banduristul însângerat. Capitol dintr-un roman”, datată 1832, trebuia să apară în „Biblioteca de lectură” însă a fost interzis de cenzură. Începutul acestui capitol a fost publicat sub titlul de „Prizonierul. Fragment dintr-un roman istoric” (cu data schimbată în 1830) în partea a doua a „Arabescurilor”. Sfârşitul, interzis de cenzură, a fost publicat pentru prima oară în 1917 după o corectură făcută de autor, care s-a păstrat. Un alt capitol cu titlul „Capitol dintr-un roman istoric” a fost publicat în „Florile Nordului”, 1831, sub semnătura „0000” şi apoi retipărit (cu data de 1830) în „Arabescuri” cu următoarea observaţie a autorului: „Din romanul „Hatmanul”. Prima parte după ce fusese scrisă a fost arsă, fiindcă nu i-a plăcut autorului, iar două capitole, care au apărut în periodice, sunt cuprinse în această culegere.

Afară de aceste capitole, s-au mai păstrat în manuscris câteva fragmente ale romanului „Hatmanul” care însă nu permit să restabilim pe de-a întregul ideea autorului, ele fiind poate numai nişte însemnări prealabile. Mai cu seamă rămâne nelămurită legătura pe care ar avea-o cu ideea „Hatmanului” fragmentele „Capitol dintr-un roman istoric” şi „Trebuie să-l văd pe polcovnic”, care pesemne nu sunt decât nişte schiţe pregătitoare.

În concepţia lui Gogol, romanul „Hatmanul” trebuia să redea imaginea Ucrainei de pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Eroul principal este polcovnicul Stepan Ostraniţa din Nejin, figură istorică, despre care Gogol a cules date, probabil, din „Istoria Ruşilor” a lui Conisschi. Cele câteva capitole ale acestui român istoric din trecutul Ucrainei şi al luptei ei pentru independenţa naţională, pe care începuse să-l scrie Gogol, constituie prima experienţă de care el se va folosi mai târziu, atunci când va scrie „Taras Bulba”, unde sunt dezvoltate multe dintre figurile schiţate numai în „Hatmanul”.

Textele fragmentelor istorice publicate în volumul de faţă au fost tipărite după textul Operelor complete ale lui Gogol, publicate sub îngrijirea Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S. (vol. III, 1938) în ordinea stabilită în această ediţie.

N. STEPANOV

SFÂRŞIT