Hatmanul (1)

(CÂTEVA CAPITOLE DINTR-O POVESTIRE NEISPRĂVITĂ) (Capitolul 1)

Era prin Aprilie 1645, timp când în Malorusia întreaga fire seamănă cu ziua întâi a facerii. Copacii şi stepa, treziţi din amorţeala iernii, se acoperiseră de verde crud. Era în noaptea învierii. Ziua trecuse; noaptea fragedă acoperea demult pământul, iar văzduhul, de o feciorelnică prospeţime, purtând cu el suflarea primăverii, adia mai puternic. Prin horbota129 rară a frunzelor de vişin, clipeau ferestrele luminate ale bisericii de lemn din satul Comişna. Bătrâna biserică, roasă de vreme şi năpădită de muşchi, se primenise parcă. În jurul ei roiau ca albinele cazacii din toate cătunele ţinutului dar abia a zecea parte din ei încăpuse în biserică. Era zăpuşeală dar în toate se simţea sărbătoarea. Autorul roagă cititorul să-şi zugrăvească în închipuire acest tablou din al XVII-lea veac. Feţele trase, pline de bărbăţie, cu trăsăturile aspre şi capetele rase, mustăţile care le coborau până în piept, umerii laţi, puterea atletică, pistolul şi sabia pe care le aveau mai fiecare înfipte în brâu, ne arată cam în ce leat se adunaseră cazacii. Era ciudată această mare de capete, care mai că nu se mişca. Priveliştea ei te smerea. Toţi cei adunaţi acolo erau numai suflete viteze şi dârze, dar şi dârzenia, şi vitejia, amuţiseră. Lumina policandrului căzând peste capetele lor le adâncea şi mai mult trăsăturile feţelor. S-ar fi zis că un mare meşter izbutise să insufle viaţă şi mişcare în neclintirea acestui tablou. Celor ce se rugau li se alăturase pe nesimţite un nou venit. Era un om aproape cu un cap mai înalt ca toţi ceilalţi, cu înfăţişarea puternică şi cutezătoare, şi în a cărei întreagă făptură se vădea o uşoară nepăsare. Faţa îi era liniştită şi, în acelaşi timp, atât de grăitoare, încât ai fi dorit, privindu-l, să-l auzi vorbind ca să-i vezi faţa schimbându-se şi prinzând viaţă. Tocmai în vreme ce toţi începeau unul după altul să-şi întoarcă capetele către el, mulţimea se îndreptă spre ieşire, pentru a înconjura cu alai biserica, şi făptura lui neobişnuită se pierdu în mulţimea care cobora treptele bisericii; chiar la scara pridvorului câţiva dăbilari130 jidovi ai vistieriei leşeşti se ciorovăiau între ei, însemnând cu tibişir cozonacii aduşi de creştini spre sfinţire. Trebuia să vezi cum se încrâncenau feţele cazacilor care ieşeau din biserică! Ucazul ocârmuirii în această privinţă era cunoscut demult; norodul a murmurat, dar în faţa silniciei n-a avut încotro şi s-a plecat. Cei care s-au pus împotrivă au fost doborâţi. Toţi păreau împăcaţi cu soarta, ştiind mai dinainte la ce să se aştepte, dar în faţa faptului împlinit s-au minunat ca de-o noutate. Aşişderea şi făcătorul de rele care măcar că ştie că va să-l certe cu moarte îşi urmează traiul gândind la daraverile lui, dar la citirea osândei se năruie tot. Cazacii se schimbau la faţă, apoi duceau fără voie mâna la jungher sau pistol. Dar alaiul se isprăvi şi toţi intrară iar în biserică, liniştiţi şi cântând „Christos a înviat din morţi!” În timpul acesta se luminase de-a binelea. La trosnetul pistoalelor şi muschetelor, pereţii de lemn ai bisericii se cutremurau. Toţi erau veseli; unii visând cozonacul, fetele sărutându-se cu cazacii, cazacii cu gândul la băutură. Deodată o larmă asurzitoare, venind de-afară, îi făcu pe toţi să iasă din biserică. În faţa bisericii dărăpănate se adunase o grămadă de lume, din mijlocul căreia se auzeau ţipetele şi sudălmile jidovilor. Trei jidovi luaseră unui cazac bicisnic, cu capul nins, cozonacul, ouăle şi mielul, pentru care, spuneau ei, nu plătise bir. Dar doi cazaci, care stăteau lângă bătrân, îi luaseră apărarea şi acestora li se alăturară şi alţii până ce, în sfârşit, puzderia de lume adunată era gata să sugrume jidovii, dacă din întâmplare omul cel înalt şi lat în spete, a cărui faţă uimise atâta pe cei din biserică, nu i-ar fi oprit cu privirea lui pătrunzătoare. „Ce v-a apucat, flăcăi, de v-aţi ieşit din minţi ca proştii? Se vede că n-aveţi cât de cât frica lui Dumnezeu. Oamenii stau în biserică şi se roagă iar voi faceţi aici, dracu' mai ştie ce. Hai, întoarceţi-vă la locurile voastre!” Ascultători ca oile, oamenii se răspândiră toţi pe la locurile lor, întrebându-se: ce-o mai fi şi cu nepoftitul ăsta? De unde mai ieşise? Cu ce drept se amesteca în treaba lor, fără să-l roage nimeni? Şi de ce voia numaidecât să-l asculte toţi? Toate acestea le gândeau numai, fără a îndrăzni să le rostească. Privirea şi glasul necunoscutului păreau fermecate, atât de poruncitoare erau. Un singur jidov mai rămăsese locului. În urma neaşteptatului sprijin, revenindu-şi din spaima ce l-a fost cuprins, încercă din nou să se lege de bătrân. Acelaşi om îl înhăţă de guler cu mâna lui puternică şi atât de tare, încât bietul urmaş al neamului lui Israel se ghemui şi căzu în genunchi. „Tu ce mai vrei, clăpăugule? Nu-ţi ajunge că ţi-a rămas capul pe umeri? Piei de-aicea, jidov nelegiuit, că-ţi smulg perciunii!” Îl împinse şi jidovul se lăţi la pământ ca broasca, săltă apoi şi o luă la fugă. Peste un scurt răstimp, se întoarse întovărăşit de căpetenia ulanilor polonezi. Era un leah cu chip cam nătâng şi trufaş, cum sunt îndeobşte zbirii ocârmuirii. „Ce va să zică asta?… Cum vine asta?… Nepricopsiţilor, teremte-te!… de ce v-aţi încăierat, robi afurisiţi? Ce te-ndeşi unde nu-ţi fierbe oala, drac chelbos? Spune! de ce v-aţi încăierat? Rupe-v-ar câinii în bucăţi!…” Paznicul rânduielii n-ar fi avut cui vorbi, nici asupra cui să-şi verse potopul de învăţături împănate cu ocări, dacă jidovul nu l-ar fi dus înaintea bătrânului cazac, al cărui păr, răvăşit de vânt, sticlea ca neaua. „Ce-ţi dă prin gând, rob nătâng? de ce te-ai luat la harţă? Ştii tu, nepricopsitule, ce-i un jidov? Ştii tu că barba popii nu face cât tălpile lui?… Apuca-te-ar dracu' de buric în scăldătoare! Mai frumoasă-i tichia lui, decât credinţa voastră de robi…” Ajuns aici, ulanul îşi înfipse mâna în părul bătrânului şi-i smulse un smoc de argint.

Bătrânul cazac slobozi un geamăt surd.

— Mai dă în mine! Eu sunt vinovat că am ajuns să-mi pierd şirul anilor. Acum o sută de ani şi mai bine, când eram flăcău, tată-meu mă trăgea de moţ. Am ajuns să fiu iar bătut. Pesemne că mi s-au întors tinereţile… Numai că azi nu mai sunt cum eram, nu mai am putere nici mâna s-o ridic. Loveşte-mă!…

Spunând acestea bătrânul, care avea o sută douăzeci de ani, îşi plecă capul alb peste mâinile încrucişate pe toiag şi rămase locului, în neclintire, ca zugrăvit. Vorbele lui îţi rupeau inima. O seamă şi-au dus mâna la sabie şi pistol, dar vederea atâtor mustăcioşi ulani călări, cum şi cele câteva vorbe pe care le rostise necunoscutul, îi făcură să-şi ia iarăşi chipurile smerite de oameni care se roagă şi să-şi facă cruce.

— Ce tot îndrugi, mujic nătâng? Să-mi mânjesc eu mâinile cu tine, nepricopsitule? Intra-ţi-ar diavolul cel chelbos şi împieliţat în strachina cu fiertură! Herşco! Ia-i cozonacul! Lasă-l să intre în câşlegi c-un posmag de ovăz. Ai văzut procletul131? spuse paznicul dreptăţii, apropiindu-se de cârdul de fete şi ciupind-o pe una de mână. Ce-i ciorovăiala asta? Ehei, straşnică fată! Aţi văzut ce-a ieşit?… Halal de tine, Parasca! Halal de tine, Pidorca! Ai văzut nătângul de mujic?… Rupe-l-ar câinii!… E-he-hei! Da-i rotofeie bine!…

Pesemne că păstrătorul rânduielii îşi îngăduise o necuviinţă, căci una dintre fete prinse a ţipa ca-n gură de şarpe. În timpul acesta, cozonacii au fost sfinţiţi, slujba sfârşită şi mulţi dintre oameni s-au răspândit pe la casele lor. Câţiva au rămas şi s-au strâns roată în jurul cazacului, care atrăsese atât de mult luarea aminte a mulţimii adunate şi se apropiase în vremea asta de cel ce îndeplinea slujba de alguacil132.

— Straşnică mustaţă ai, pane! îi spuse cazacul venind aproape de tot de leah.

— Adevăr grăieşti! Tu, robule, n-ai să ai niciodată mustaţă ca a mea! i-a răspuns, răsucindu-şi-o cu mâna.

— Da, straşnică! Numai că nu încolo trebuie să ţi-o răsuceşti, ci încoace! Iaca încotro! Şi zdravănul cazac i-o răsuci aşa de bine, încât a rămas în mână cu jumătate din ea.

Bătrânul muieratic gemu, apoi urlă de durere. Faţa i se făcu ca sfecla fiartă.

— Hăcuiţi-l! Hăcuiţi nemernicul! răcni el dar, simţindu-se în mâna zdrahonului de cazac şi văzând feţele batjocoritoare ale gloatei, netrebnicul măscărici îşi pierdu cumpătul, rotindu-şi ochii după ostaşii lui.

— Şi nu ţi-a fost ruşine, pane, să loveşti un bătrân? De şi-ar fi bătut joc cineva de bătrânul tău tată, tot aşa, în văzul lumii, cum ţi-ai bătut joc de cel mai bătrân dintre noi, ce-ai fi făcut? Ţi-ar fi plăcut să înduri una ca asta? Hai, cară-te de aici, pane! De nu erai în slujba regelui, nu plecai teafăr.

Slobozit, leahul o luă la sănătoasa. După plecarea lui, norodul se risipi şi el. În vremea asta, cazacul (două cuvinte indescifrabile) îşi dezlegă calul legat de gardul bisericii şi, când să încalece, fu oprit de un oştean de statură mijlocie, cu părul cărunt, care nu-l slăbise o clipă din ochi şi-l privea acum ţintă, cum priveşte un câine la cel ce mănâncă pită.

— Parcă te-aş cunoaşte, prea cinstite!

— Se prea poate.

— Zău că te cunosc. N-aş putea spune bine de unde anume, dar zău că te cunosc. N-ăi fi cumva Ostraniţa, n-ăi fi Omelcenco?

— S-ar putea şi asta.

— Păi vezi! Stăm în biserică şi-mi spuneam: uite, cel de colo e Ostraniţa. Ehei, Ostraniţa! Da' poate că nu-i. Poate să nu fie Ostraniţa. Ba da, Ostraniţa-i. Ehei, ţi se năzare! Păi cum să nu fie Ostraniţa? El e, şi pace! Cum ţi-am auzit glasul, m-am şi dumirit. Vorbeşti cu vorbe înţelepte întocmai ca şi răposatul dumitale tată.

— Fie-i sughiţul uşor pe ceea lume!

Ostraniţa se uită cu luare aminte la oştean şi faţa lui i se păru cunoscută. Obrazul mic şi lungăreţ era brăzdat. Din pricina nasului coroiat părea strâmb şi cu trăsăturile înţepenite, în schimb ochii cenuşii şi mici luceau destul de viu de sub desişul sprâncenelor arcuite, care i-ar fi dat o înfăţişare aspră, dacă buzele, vădind bunătatea şi veselia, n-ar fi luminat-o. Sub mantaua trasă pe mâneci, i se vedea un cojoc de oaie, cu toate că nu era frig şi ziua se vestea călduroasă.

— Nu-mi vine să cred că te văd. Dar, să nu-ţi fie cu supărare, prea cinstite, tare aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii care s-au dus cu dumneata. Ce-i cu Digteai? Cu Cuzubia? V-aţi întors împreună? Au rămas acolo? Sau poate că le ciugulesc undeva corbii ciolanele căzăceşti?

— Digteai al tău şade în ţeapă la sultanul turcesc, iar Cuzubia se plimbă cu peştii în fundul Sivaşului şi în loc de gorilcă bea apă băhlită133… Dar… Ei, las-că mai vorbim noi despre asta! Şi eu te-am recunoscut. Să trăieşti, bătrâne Pudco! Christos a înviat!

— Adevărat a înviat! răspunse Pudco, îmbrăţişându-l. Parcă anume n-am ouă roşii cu mine! Voia nevastă-mea să-mi dea, dar m-am temut să le iau. E atâta lume aici, că le-ar fi făcut chisăliţă. Da, prea cinstite, parcă-mi spunea inima…

— Vasăzică, neguţătoreşti, ca şi înainte, cu tot felul de nimicuri?

— N-am alta ce face. Trebuie să neguţătoresc. Slavă Domnului că am vândut tutunul. Anul trecut, tatăl meu a cumpărat o jumătate de car de cremene, plumbi, iarbă de puşcă şi pucioasă, într-un cuvânt tot ce-i de trebuinţă pentru sărăcia asta. Pe drum, a întâlnit un jidov care l-a rugat: „Du-mă, omule, la iarmarocul din Hâiachivsc şi ţi-oi da trei ruble”. Tată-meu l-a crezut om cumsecade şi l-a luat, dar procletul de jidov l-a înşelat! Zău că l-a înşelat! Măcar să-i fi dat, ticălosul de chelbos, o cinzeacă de gorilcă. Ştii că leşii erau cât pe ce să-mi ia toate vitele? Şi iapa mi-au luat-o pe deasupra! Acum cu atâta cal am rămas, cu Gnedco, spuse el, încălecându-şi murgul, când îl văzu şi pe Ostraniţa întorcând calul ca să plece.

— Ehei, prea cinstite! Şi acuma dacă mi-ar spune cineva: „Ei, bătrâne, haidem la război să-i batem pe leşi!” aş vinde tot, mi-aş lăsa nevasta şi copiii şi aş porni-o în haiducie.

Spunând acestea, Pudco se îndreptă în şea şi se luă după Ostraniţa, care îşi înfipse mai tare pintenii în cal.

— Ia spune, prea cinstite pane sotnic, zise el ajungându-l. Dar poate că acum nu mai eşti sotnic, ci altceva de seamă, în altă roată? Ce zici, mă rog, de vremurile în care am ajuns, ca până şi lăcaşurile Domnului să fie luate de jidovime în otcup134? Cum de poate răbda creştinul ca gorilca să se afle în mâna duşmanilor creştinătăţii? Iar acum au luat şi lăcaşurile Domnului! Aici, prea cinstite, trebuie s-o luăm la dreapta, pentru că nu se poate trece lângă stăvilar. Am uitat că mai erai aici când l-au aruncat în sus. Oamenii spuneau că a sărit până-n cer, ca o făclie. Doamne, Dumnezeule! Tare mult norod a mai pierit! După dumneata înseamnă că şi Digteai stă acuma-n ţeapă? Şi că Cuzubia s-a înecat? Puternici şi cutezători mai erau! Când te gândeşti câţi cazaci s-au prăpădit! Auzi dumneata cum trag flăcăii cu muschetele de se cutremură pământul? Iată că trecem pe lângă maidanul unde se veseleşte norodul. Dacă te duci la curtea dumitale, merg şi eu cu dumneata. Mai bine ies din post cu cozonac sfinţit la dumneata, decât acasă la mine cu muierile. Nevastă-mea şi fata n-au decât să rămână şi singure. Dar să ştii, prea cinstite, că s-a întâmplat ceva, de vreme ce toţi s-au strâns grămadă, lăsând la o parte petrecerea.

Şi, ce-i drept, pe maidanul care se vedea dincolo de colibe se strânsese lumea buluc. Lăsaseră la o parte scrânciobul, trasul la ţintă şi jocurile. Uitându-se mai bine, Ostraniţa îşi dădu numaidecât seama de pricină: spânzurat de picioare, atârna de o prăjină, jidovul pe care de-abia îl scăpase din mâinile norodului furios. La aceeaşi spânzurătoare îl târau acum oamenii pe viteazul cu mustaţa ruptă. Văzând acestea, Ostraniţa se îngrozi.

— Trebuie să ne grăbim, zise el, dând pinteni calului. Norodul habar n-are de ceea ce face. Proştii de ei! Tot în capul lor are să se spargă! Cazaci, cavaleri şi norod: opriţi-vă! Aşa fac cazacii? a zis cu glas puternic.

— Ce vă uitaţi la el? se auziră glasuri din tineret. E a doua oară când vrea să ne scoată prada din mână.

— Ascultă, cine nu şi-a pierdut încă minţile…

— Adevărat grăieşte, au spus câţiva mai potoliţi.

— Sunteţi încă tineri. Să vă spun eu cum fac cazacii. Când se întâmplă ca unul să se măsoare cu trei, înseamnă că-i un cazac viteaz. Dacă luptă cu zece e încă şi mai bine. Când luptă doi deopotrivă, mare scofală nu-i. Dar când sar trei pe unul, aceia numai cazaci nu-s, ci mai degrabă muieri… îmi vine să scuip, ca să nu sudui, acuma, de sfintele sărbători. Cum vreţi voi, fraţilor, să daţi buzna peste un om fără apărare, ca şi cum ar fi cine ştie ce puternică cetate? Vă mai întreb, fraţilor, urmă Ostraniţa, văzând că e ascultat, cum să le zic acestora?…

— Da' cum să-i zicem noi lui? spuseră mai mulţi cu jumătate gură. Oare s-a pomenit vorbă mai de ocară ca muiere sau ceea ce i-a fost ruşine dumisale să spună? Asta n-o ştim nici noi.

— Ehei, pane, n-ai brodit-o cum trebuie, prinseră glas câţiva flăcăi. Cum aşa? Trebuie să lăsăm toţi nemernicii să ne calce-n picioare?

— Tot proşti sunteţi. Se vede că nici nu v-a crescut bine mustaţa.

— Urmă Ostraniţa. La aceste vorbe, mulţi începură să-şi răsucească mustăţile, spre a-i dovedi lui Ostraniţa că se înşală.

— Ascultaţi să vă spun o poveste. Era odată un ucenic la învăţătură la un dascăl. Greu îi mai venea ucenicului să înveţe slova Domnului. Era el, ce-i drept, cam nered de feleşagul135 lui, dar poate că-l mai ajuta şi lenea. Dascălul l-a dojenit cdată cu reteveiul de două, de trei ori. „Da' urât mai atinge afurisitul de retevei!” şi-a zis ucenicul. Şi, luând o secure, l-a făcut mici fărâme. „Stai, că-ţi arăt eu”, a spus dascălul şi-şi dură o bâtă cât o oişte şi atâta i-a mângâiat cu ea coastele, că şi azi îl dor. Vă întreb, a cui era vina? A bâtei?

— Nu, nu! strigă mulţimea, dar aicea vina-i a regelui…

Bucurându-se că izbutise până la urmă să liniştească norodul şi să-l scape pe şleahtic, Ostraniţa ieşi din sat şi dădu pinteni calului. Apoi îl auzi pe Pudco gonind din urmă. Îi era greu să simtă om lângă dânsul. Năvala gândurilor adunate în el îl mânau spre visare. Aerul proaspăt şi liniştit al primăverii şi copacii în veşmântul lor gingaş îl aduseseră în acea stare sufletească când, în faţa firii încântătoare, orice tovarăş e o povară. Ca să se descotorosească de Pudco, Ostraniţa născoci un şiretlic, trimiţându-l înainte să-l aştepte în cătun pe când el, sub cuvânt că mai avea să treacă pe la un pan oarecare, o coti din drum.

Se vede că pe Pudco nu-l prea supăra această îndreptare, sau poate că se prefăcea numai, dar fapt e că nu-şi lăsă obiceiul lui cel mai drag, şi anume să vorbească. Numai că, în loc să-i vorbească lui Ostraniţa, tot ce avea de spus îi spunea lui Gnedco… „Luminat cap! Tu, Gnedco, nu-l cunoşti încă. Pe vremea când toţi cavalerii noştri s-au ridicat împotriva leşilor, el a fost acela care i-a hăcuit cum se cuvine. I-ar fi trecut ei chiper pe la nas, dacă n-o ştergea la vreme la Zaporojie. Aşa-i că urât se mai bălăbănea jidovul în spânzurătoare? Rău făceau de i-ar fi pus panului juvăţul de gât. I-o fi lipsind lui o doagă, nu zic, dar ce să-i faci? Îi pus de rege! Poate că ai să mă-ntrebi atunci, de ce l-au spânzurat pe jidov? Că doar şi el tot de rege-i pus? Hm!… Prost mai eşti, Gnedco! Păi el îi duşmanul lui Christos, Domnul nostru cel sfânt.” Cât ai clipi, îşi plezni cu biciuşca necuvântătorul ascultător (calul) care, legănat de palavrele stăpânului, îşi ciulise urechile şi trecuse la pas. Cătunul nu-i departe, dar ar fi oricum mai bine să ajungem mai repede, căci trebuia să fim demult acolo şi vreau să apuc şi eu să mă înfrupt cu cozonac sfinţit. Înţeleg ce vrei să-mi spui: că ţie nu-ţi trebuie cozonac, ci ovăz. Atunci mai rabdă un pic. Are panul un ovăz de pomină şi ţi-oi da şi eu grâu din belşug, iar (pe mine) m-or cinsti cu basamac. Chiar voiam să te-ntreb, Gnedco, ce-ţi place mai mult, grâul sau ovăzul? Taci? Uite, aşa ai să taci tu în vecii vecilor, căci Dumnezeu i-a rânduit (să vorbească) numai omului, şi unei păsărici…”

Spunând asta, îşi biciui calul care începuse iarăşi să ciulească urechile şi din pas nu ieşea… Dar în loc să ascultăm voroava călătorilor noştri din şea şi de sub ea, să ne întoarcem la Ostraniţa, pe care calul îl ducea demult pe un drumeag de ţară. (Capitolul 2)

Îndată ce nu-şi mai văzu tovarăşul, cavalerul nostru îşi lăsă calul la pas. După soare, era la amiază. Ziua era limpede ca un suflet fără de prihană. În răstimpuri câţiva nouraşi care pluteau în înalt făceau albastrul ceresc să pară mai viu. Razele soarelui te încălzeau plăcut. Vânt nu era, dar o dulce şi răcoroasă adiere îţi mângâia obrazul. Păsărelele ciripeau, luându-şi zborul peste câmpiile de curând arate, pe când tinerele semănături care izbucneau biruitoare, păreau o pădure de ace vii. Drumul intra într-o văgăună strâmtă şi râpoasă cu pereţi de lut. Se vedea că drumul era vechi, căci de o parte şi de alta a prăpastiei crescuseră tufe de alun, iar pe culme se ridicau de îmbe părţile, ca nişte suliţe, plopi înalţi. În răchitişul care se lăţise pe alocuri printre aceşti copaci găseai câte un stejar gros, care atingea suta, acoperit de iniţă136 şi iederă, desfăcându-şi măreţ (coama?) deasupra tuturor şi părând şi mai înalt faţă de tufele podişului pe care se ridicase. Ici, colo, merii pădureţi îşi întindeau crengile schiloade cu frunziş des, arcuindu-le în boltă de ceea parte a văgăunii şi prefirându-şi pe capul drumeţului florile de argint trandafiriu. Printre copaci, la tot pasul, dădeai de râpe pline de flori primăvăratice, întâile şi cele mai plăpânde. Pe aiurea, copacii se înghesuiau atât de mult încât, cu tot frunzişul tânăr încă, întunericul era adânc, dar când o rază de soare îl răzbătea deodată, câte un ram tânăr scăpăra verde. Erau copaci de soiuri a căror mulţime te uimea. Frunzişul plopului tremurător fremăta până-n cer; arţarul îşi întindea frunzele ca nişte lăbuţe verzi, frasinul cu foi înguste îţi lua văzul, iar prunul sălbatic şi cornul, împrejmuind totul cu un zid de ghimpi parcă, ascundeau tulpinile cu coroane bogate şi rămurele şi numai mesteacănul de miază noapte îşi scotea arar din (huceag137?) câte un petic de scoarţă orbitor de alb, ca braţul de fată frumoasă. Drumeagul începu să se lărgească ieşind în sfârşit într-un câmp deschis, înrămat de munţi şi de păduri albăstrind în depărtare; printre ele strălucea cu scânteieri de argint firul curmat al unui râu; în vale se întindeau cătune. Ajuns aici, călătorul se opri, descălecă şi, fie de oboseală, fie că voia să-şi adune gândurile îşi trecu de câteva ori mâna peste frunte. A rămas aşa, multă vreme. În sfârşit, păru să ia o hotărâre, încălecă şi, fără să se mai oprească, o luă întins spre povârnişul unde albăstreau livezile. Pe măsură ce se apropia, colibele răzleţe păreau tot mai albe. În mijlocul cătunului, lângă iezer, se afla un bordei tupilat după vişini şi pruni. Cu acoperişul de stuf, pe care crescuse pe alocuri iarba, cu cârpelile proaspete care se cunoşteau după lut, cu coşul alb cu acoperitoarea lui chinezească neagră, era foarte arătos. În acea clipă, razele apusului, căzând pe argintul gingaş cu străluciri trandafirii al copacilor în floare, îl împurpură. Călăreţul descălecă, prinse calul de dârlogi, şi o luă de-a-lungul stăvilarului, căutând să meargă cât mai furiş. Iezerul138 se umpluse de raţe care se bălăceau în apă; pe stăvilar, o fetiţă de vreo şapte ani mâna din urmă un cârd de gâşte.

— Acasă-i panul? întrebă călătorul.

— Acasă, răspunse fetiţa, căscând gura ca năucă.

— Dar pani?

— Şi ea-i acasă.

— Şi pani cea tânără? Cuvântul acesta călătorul l-a spus mai încet şi cu oarecare sfială.

— Da, şi pani cea tânără-i acasă.

— Eşti deşteaptă, fetiţo. Am să-ţi dau turtă dulce. Şi dac-ai să faci ceea ce ţi-oi spune, am să-ţi mai dau o turtă şi un zlot pe deasupra.

— Dă-mi! a spus fetiţa cu încredere, întinzând mâna.

— Ţi-oi da, dar du-te mai întâi la pani cea tânără şi spune-i să vină puţin afară. Spune-i că o aşteaptă o babă. Auzi tu? Ei, aşa ai să-i spui?

— Am să-i spun.

— Şi cum ai să-i spui?

— Nu ştiu.

Cavalerul a râs şi i-a spus din nou acelaşi lucru. Încredinţându-se până la urmă că fetiţa a înţeles tot ce trebuia să spună, îi dădu drumul şi se aşeză sub o salcie să aştepte.

După câteva clipe numai, printre copaci sclipi o cămaşă albă, şi o fată cam de optsprezece ani coborî spre stăvilar. O catrinţă de mătase şi un şorţ de caşmir îi înfăşurau bine trupul, ale cărui rotunjimi păreau dăltuite. Desăvârşita ei alcătuire se arătă întreagă. Mânecile largi, cusute cu arnici139 roşu şi numai găurele, coborau de la umărul care, dezgolit, se întrezărea ca un măr de-abia dat în pârg, pe când sub cămaşă, zvâcneau sânii tineri şi pietroşi. Coborând spre stăvilar, fata îşi înălţă capul până atunci plecat; ochii şi sprâncenele negre fulgerară. Capul şi faţa nu erau după tipic, şi nu se apropiau deloc de canoanele de frumuseţe eline. Nimic, nici măcar o linie nu aminteau de ele. În faţa-i deosebită, un pic smeadă, era ceva care te minima de cum o vedeai. Te cucerea dintr-o privire, încântându-ţi sufletul şi tăindu-ţi suflarea.

— De unde vii, om bun? îl întrebă ea pe cazac, de cum îl zări.

— De la Zaporojie, pani. Am trecut pe aici în urma rugăminţii unui pan, unul Ostraniţa, dacă Luminăţia Ta îl ştie.

Fata se înroşi toată.

— L-ai văzut chiar?

— L-am văzut. Ascultă…

— Nu, spune-mi drept! Mai spune-mi odată: l-ai văzut?

— L-am văzut.

— Jură!

— Jur!

— Ei, acum te cred, zise ea, liniştindu-se puţin. Dar unde l-ai văzut? Nu cumva m-a uitat?

— Să te uit pe tine, Ganocica, inimioara mea, nestemata mea, hulubaşul meu! Oare mi-aş putea dori să fiu călcat sub picioarele cailor tătăreşti?…

Spunând acestea, cazacul o luă de mâini, aşezând-o lângă el, într-atât de uluită, că ba roşea, ba pălea, dar o vorbă nu scotea.

— Cum de te-ai încumetat să vii? îl întrebă ea în şoaptă.

— Au să te prindă. Aici, n-a uitat încă nimeni de tine. Leşii n-au părăsit Ucraina.

— Nu te teme, hulubaşule! Nu-s singur şi n-au să mă prindă. Se găsesc de-ai noştri să mă sprijine. Dar ascultă, Galia: mă iubeşti?

— Te iubesc, i-a răspuns lăsându-şi obrazul aprins pe pieptul lui.

— Dacă mă iubeşti, ascultă ce-ţi spun: hai să fugim. Să mergem în Polonia la rege. Sunt încredinţat că are să-mi dea pământ. De nu, mergem sau în Haliciu, sau chiar la sultan. Şi el mi-ar da pământ. Atunci n-o să ne mai despărţim şi vom trăi ca la noi acasă şi poate şi mai bine. Aur destul am, ce purta am, şi postav şi mantale şi tot ce-ţi doreşte inima.

— Nu, nu, cazace, a răspuns tânăra pani, clătinând din cap cu faţa întunecată de jale. Nu te urmez. Poţi să ai şi aur, şi postav, şi damascuri. Măcar că te iubesc mai mult ca orice pe lume, cu tine nu plec. Cum mi-aş putea eu părăsi bătrâna mamă sărmana? Cine să vadă de ea? „Vedeţi, oameni buni, are să spună, cum s-a dus fata mea şi m-a lăsat!” şi lacrimi i se rostogoliră pe obraji.

— N-o s-o lăsăm mult singură, spuse Ostraniţa. Stăm numai un an la Perecop sau în Zaporojie, până ce-mi scot carte de la rege şi de la stăpânire şi apoi ne întoarcem iarăşi aici. Atunci nici taică-tău n-o să mai aibă ce spune.

Cu aceeaşi întristare şi plângând mereu, Galia făcea din cap: nu!

— I-om purta atunci amândoi de grijă. Am şi eu o mamă şi încă mult mai bătrână şi nu stau cu ea. Când mi-o veni sorocul să mă-nsor, m-oi schimba şi eu.

— Nu, nu vorbi aşa. Tu eşti cazac, cu tine-i altceva. Dacă ai un cal, o şea cu tot tacâmul şi stepa, ţi-ajunge. De eram şi eu cazac, îmi aprindeam luleaua, încălecam şi (făcu o mişcare plină de farmec cu mâna) nici capul nu mă durea. Dar ce să fac? Sunt cazacă. Nu-i pot cere lui Dumnezeu să mă schimbe… Aş fi părăsit-o poate pe maică-mea, chiar aşa singură cum se află, dacă ar fi rămas în seama unor oameni cumsecade. Dar tu ştii cum e taică-meu. Are s-o omoare în bătaie. Viaţa sărmanei mele măicuţe e mai amară ca pelinul. Întruna-mi spune: „Cum văd eu, peste puţin o să-mi puneţi cruce la căpătâi, căci mereu visez că mă mărit şi că mă îmbrac în haină scumpă, dar plină de pete negre”.

— Dacă ţi-e atât de milă de maică-ta, e că nu mă iubeşti pe mine, răspunse Ostraniţa, întorcându-şi capul într-o parte.

— Să nu te iubesc eu pe tine? Ia te uită: mă-ncolăcesc în jurul tău ca hameiul pe stejar, spuse ea cuprinzându-i gâtul cu braţele.

— Nu pot trăi fără tine.

— Poate că în locu-mi iubeşti pe altul cu pinteni şi ceaprazuri140 aurite? Mai ştii?… N-o fi cumva vreun leah?

— Taras! Taras! Cum poţi spune asta? Fie-ţi milă de mine! Puţin am plâns eu după tine? de ce mă dojeneşti întruna? zise ea cu lacrimi în ochi, gata să cadă în genunchi.

— Of! Aşa-i neamul vostru! urmă Ostraniţa pe acelaşi glas.

— Vouă, când vi se năzare, urlaţi mai ceva ca zece lupoaice, când aveţi chef de plâns daţi drumul lacrimilor şiroaie să umpli vedre, dar când îi vorba să treci la fapte…

— Ei, dar ce-ai vrea tu? Spune-mi, ce trebuie să fac?

— Mergi cu mine sau ba?

— Merg, merg!

— Atunci, ridică-te! Nu mai plânge! Scoală-te, Galocica, hulubaşul meu, spuse el luând-o în braţe şi acoperind-o cu sărutări. Acum eşti a mea. Acum ştiu că nimeni nu mi te va lua. Nu mai plânge!… Dacă-i aşa, mă învoiesc să rămâi cu mama ta până va trece năpasta. Ce face taică-tău?

— Dormea în livadă, sub un păr. Aud că-i aduce calul. S-o fi trezit, pesemne. Rămâi cu bine! Te sfătuiesc să pleci mai repede şi să nu i te arăţi acum în cale. Tare-i mâniat pe tine.

Spunând asta, Ganna sări în picioare şi fugi spre casă…

Ostraniţa încălecă fără grabă, îşi îndemnă calul, întorcându-şi de câteva ori capul îndărăt, ca şi cum (ar fi vrut) să vadă dacă n-a uitat ceva şi, abia într-un târziu, aproape de miezul nopţii, ajunse la el în cătun. (Capitolul 3)

Cerul era înstelat dar mantia nopţii atât de neagră, încât călăreţul, apropiindu-se de cătunul lui, de abia putea ghici bordeiele. Altădată, călătorul nostru s-ar fi mâniat, desigur, pe întunericul care îl împiedica să vadă bordeiele, livezile, grădinile de zarzavat şi câmpiile cunoscute. Acum însă era atât de stăpânit de gândul celor ce i se întâmplaseră ziua, că nici nu luase în seamă, nici nu simţise şi nici măcar nu văzuse câinii care se înecau zăpăind în jurul calului şi săreau aşa de sus înainte-i, de parcă voiau să-l apuce de bot. Întocmai aşa e şi omul care, trezit pe neaşteptate din somn, deschide o clipă ochii, pentru a-i reînchide îndată: buimac de somn încă, îşi trage alene halatul, dar mişcarea înşală numai pe cel care l-a trezit, făcându-l să creadă că-i gata să se scoale, pe când el e cufundat încă în vis şi amorţeală. Obrajii îi ard, iar faţa-i trădează o năvală de năluciri, pe când dimineaţa de afară e proaspătă şi razele soarelui sunt vii şi înviorătoare, ca şipotul de munte. Simţind grajdul de-acasă, calul iuţi pasul. Doar ramurile prietenoase ale vişinilor, care se întindeau peste gard, îngustând şi mai mult uliţa strâmtă şi lovind călăreţul în faţă, îl sileau să le apuce cu mâna şi să le dea la o parte. Mişcările astea erau făcute însă pe negândite. Abia când calul se opri dinaintea porţii, îşi veni în fire călăreţul. „Cine-i acolo?…” În sfârşit, i-au deschis poarta. Ostraniţa intră în curte şi, spre marea lui uimire, era cât pe ce să dea peste trei ulani care dormeau înfăşuraţi în mondirele lor. Asta-i risipi gândurile toate. Ostraniţa se pierdea în tot felul de prepusuri cu privire la ulanii Ieşi din curtea lui. Să şi fi aflat oare că sosise? Şi cine le-o fi spus? Şi dacă au aflat-o cum de-au avut timpul să şi repeadă această iscoadă? Şi unde erau zaporojenii care trebuiau să fi venit încă de dimineaţă la curtea lui? Toate acestea îi măriră nedumerirea şi-l făcură să nu mai ştie ce-i cu dânsul: să se întoarcă fără să mai zăbovească, sau să încerce să afle ce-i cu socoteala asta? Cel care i-a deschis poarta îi atinse pe neaşteptate braţul. Întâia lui mişcare a fost să pună mâna pe sabie, văzând însă că e un zaporojean, lăsă mâna jos. „Să mergem în casă, prea cinstite. Nu-i locul potrivit să stăm de vorbă şi, afară de asta, îs mult prea mulţi aici”. Cu opaiţul în mână, în tindă îi ieşi înainte chelăreasa, care-i fusese eroului nostru dădacă. II măsură din cap până-n picioare şi începu să bombăne:

— Care dracu' v-a adus încoace? Toată vremea mă tot speriaţi. Credeam că a venit panul nostru. Ce vă mai trebuie acuma? N-aţi băut destulă gorilcă azi?

— Babă şuie! Uită-te mai bine: e chiar panul dumitale.

Gorpina se apucă iarăşi să-l măsoare din cap până-n picioare până ce, într-un sfârşit, strigă;

— Tu eşti, hulubaşul meu! Tu eşti, maică, tu eşti, puiul meu de şoim! Da-cum te-ai mai schimbat! Cum ţi s-a mai pârlit faţa! Şi ce barbă ţi-a crescut! îmi vine a crede că nici căpşorul nu ţi l-ai lăut, şi nici cămaşă să te primeneşti nu ţi-a dat nimeni.

Spunând acestea, Gorpina se porni pe-un bocet cu hohote, urlând aşa de tare, încât lătratul câinilor care se mai potolise se înteţi iar.

— Bătrână tehuie! i-a zis zaporojeanul, făcând un pas înapoi şi scuipând-o drept între ochi. Ce urli de pomană? Ai să trezeşti toată lumea.

— Ajunge, Gorpina, i-o tăie Ostraniţa. Iaca, priveşte-mă. Ei, te-ai uitat destul?

— M-am uitat destul, sufleţelul mamei. Da-cum să mă satur să te văd? Când erai mic, te purtam în braţe, apoi, câtă vreme ai crescut, nu te slăbeam din ochi. Dumnezeule! Şi-acuma, iacătă, te văd iarăşi! Of, of, of!

Şi bătrâna se puse iarăşi pe plâns.

— Ascultă, Gorpina, făcu Ostraniţa care oblicise că chelăreasa se aghezmuise de sărbători cu un cinstit stacan de votcă, mai bine mi-ai aduce ceva de mâncare, şi pân-atunci, pune-mi dinainte nişte cozonac sfinţit că eu, păcătosul de mine, n-am mâncat nimic toată ziulica şi cozonac nici n-am gustat măcar.

— Sărăcuţul de tine! Vai de capul meu! Să nu fi gustat măcar cozonac! Tare-s amărâtă! Oof – of!

Lacrimi îi şiroiau puhoi şi cu obrazul în palmă era gata s-o ia de la început, de nu zărea în faţă-i zaporojeanul cu mâna ridicată.

— Maria Ta, îngăduie să liniştesc cu bâta baborniţa asta. Liftă neruşinată! Ce i-o fi venit lui Dumnezeu să vă zidească? Ori s-a grăbit foarte, ori Dumnezeu ştie ce a fost atunci cu el…

În vremea asta, Ostraniţa intrase în casă, îşi scosese mantaua şi se trântise jos, pe lăicer. Drumul, foamea şi întâlnirile îl obosiseră într-atâta, încât s-a lungit aproape în nesimţire, fără să mai ţie seama de nimic. Ci, de-a noastră datorie este să înfăţişăm cititorului casa care se cere pomenită, rădicată fiind de însuşi bunicul lui Ostraniţa. E un lucru vrednic de luat în seamă într-un olat în care clădiri vechi aproape nu mai erau, în care neînţelegerile, veşnicele neînţelegeri pustiau fără milă şi ruinau tot ceea ce oamenii laolaltă vieţuitori şi iubitori de muncă dovedeau să clădească. Odaia lungă şi joasă, aşa cum se clădea în acel veac, era încăpătoare. Trainică, neavând nimic în ea, se vedea că cel care o durase era bine încredinţat că viaţa ei vremelnică este, dar, mai cu propteli, mai cu cârpeli, şubrezenia asta a înfruntat totuşi aproape cincizeci de ani. Şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, văruiala pereţilor subţiri şi lipiţi cu lut era orbitor de albă, că-ţi lua văzul când o priveai. Podeaua lipită tot cu lut era aşa de curat măturată, că te puteai culca pe jos fără teamă că ţi-ai putea murdări straiele. Cam o pătrime din odaie o lua soba uriaşă din colţul de lângă uşă. Partea dinspre fereastră a sobei era acoperită cu faianţă albă, pe care erau zugrăvite cu albastru chipuri pidosnice141, aducând cu cçl omenesc, numai că ochii şi buzele le erau galbene. Celelalte părţi erau din faianţă verde nezugrăvită. Ferestrele rotunde nu erau mari; geamurile parcă aburite lăsau să treacă lumina, dar nu puteai vedea prin ele ce se petrece în curte. În perete era atârnat portretul bunicului lui Ostraniţa, care luptase cu vestitul Bathori. Zugrăveala îl arăta în mărime aproape naturală, cu cămaşă de zale şi o pereche (de pistoale) la brâu. Picioarele de la genunchi în jos nu i se vedeau. Culorile se întunecaseră, aşa că numai cu greu îi desluşeai faţa aspră, căreia mila şi blândeţea păreau a-i fi cu desăvârşire străine. Deasupra uşii atârna un tablou mic, în ulei, înfăţişând un zaporojean huzurind fără grijă în preajma unei balercuţe de votcă, purtând această inscripţie: „Cazacul poate să n-aibă pe el cămaşă, dar e om deschis”. ceea ce se vede în tablou mai poate fi şi astăzi văzut în Malorusia. Drept în faţa uşii atârnau icoane împodobite cu crenguţe de călin142 şi flori verzi, iar sub icoane, pe o scândură lungă de lemn, erau zugrăvite întâmplări din sfânta scriptură. Aici îl vedeai pe Avraam ţintind cu pistolul în Isaac, pe sfântul Damian tras în ţeapă şi alte asemenea. Ceva mai încolo atârnau câteva săbii turceşti, o puşcă şi mai multe pistoale de toate mărimile. Sub icoane, e masă acoperită cu pânză curată, cusută pe margini cu arnici roşu şi fir de argint înnegrit, şi lângă masă, două scaune din cele care se strâng, cam nelalocul lor acolo. Asta era toată mobila odăii…

Abia într-un târziu văzu Ostraniţa pe masă nişte blide de lemn cu ouă, unt şi friptură de miel. Primul lucru pe care-l făcu a fost să se apropie de masă pentru a-şi astâmpăra foamea care începea să-l sâcâie din ce în ce mai mult. Tocmai în clipa aceea intră bătrâna lui chelăreasă, cu cozonac, smântână şi brânză… „Iaca, domnişorul meu, că am isprăvit-o şi cu postul. Ţi-am adus smântână”, spuse ea. Tare foame trebuie să-i mai fie bietului copil! Numai de nu s-ar îneca, sărăcuţul de el! Şi eu care m-am frământat, am robotit, am alergat ca să-i fac, drăguţului de el!… Iaca, mi-a ajutat Dumnezeu să te văd iar. Of! of-of!…

Dar tocmai când era gata s-o ia de la început, zaporojeanul Pudco care, pe când îşi astâmpăra foamea, începuse să moţăie lângă cavalerul lui, îşi ţinti privirea asupră-i, zicând:

— Haide, haide! încearcă numai să plângi!…

Asta îi tăie Gorpinti gustul de plâns…

— Mănâncă, mănâncă, dragul meu! Să-ţi fie de bine! Mănâncă! N-am să te stingheresc, hulubaşul meu. Dar vezi că nu ne-am spus decât odată Christos a înviat. Hai să ne mai spunem odată, inimioara mea. Să ne mai sărutăm odată!…

— Asta mai lipsea! făcu Pudco pe jumătate adormit şi, în loc de bâtă, o apucă de-un picior. Şterge-o, băbătia dracului!

— Pleacă, Gorpina. Ajunge! zise Ostraniţa, ridicându-se. Altminteri nu mai ţin seamă că eşti bătrână şi că m-ai dădăcit, şi odată dau jos bâta din cui. O vezi?

Ştiind de frica glasului poruncitor al panului ei, Gorpina s-a supus de olac143.

— Ei, Pudco, unde-i Taras? Ce face? Cum de nu-l văd?

— Păi, ce să facă? Asta-i ştiut: doarme pe undeva.

— Atunci hai şi ne-om culca şi noi. Dar nu în odaie, unde te înăbuşi ci afară, pe pământ, sub cerul liber.

Zaporojeanul îşi puse mantaua şi ieşi din casă pe urma lui Ostraniţa, care era cât pe ce să cadă, împiedicându-se de un trup care zăcea lângă prag. Trupul n-a răspuns lui Ostraniţa dar s-a întors şi s-a învelit în cojoc. Ostraniţa îl recunoscu-pe Curnic, care din partea băuturii nu se lăsase mai prejos de ceilalţi, ceea ce se vădea de altfel din spusele lui, care nu se mai potriveau cu ceea ce spusese când intrase în casă. Până şi felul lui de a vorbi era altul. I se amestecau în vorbire o sumedenie de vorbe de mirare şi de râs în gura lui, învederând că zaporojenii au avut mare înrâurire asupră-i. „Ehei, grozavă călărime au zaporojenii! Tara-ta-ta, tara-ta-ta, tarata-ta! Haide! Hop-hop-hop! Ihai! Grozavă călărime au zaporojenii! Tara-ta-ta, tara-ta-ta! Hop-hop-hop! Grozavă călărime! Ia spune-mi, dragul meu, ce fel de călărime ai? A mea-i zaporojeană. De unde vii, omule? Şi de ce-ai venit, mă rog? Nu pot, pentru că toată călărimea mea-i zaporojeană. Tara-ta-ta, tara-ta-ta, tara-ta-ta! Hop-hop-hop!” şi aşa mai departe. Ostraniţa încercă să se apropie de hatmanul pe care i-l arătase Pudco şi care zăcea cu capul pe-o balercă, îl auzi însă vorbind în bobote. Îşi dădu seama că toţi chefuiseră cu temei şi se hotărî să-i lase în pace, alăturându-se celorlalţi. Sforăitul lor făcea o cântare ca aceea. Peste puţin toţi dormeau. (Capitolul 4)

Lui Ostraniţa i-a fost totuşi multă vreme cu neputinţă să adoarmă. Degeaba se sucea pe o parte şi pe alta: somnul fugea de el şi gândurile veneau nepoftite şi i se cuibăreau în cap. Aşa dar, degeaba venise. Atâtea pregătiri şi atâtea griji au fost, prin urmare, zadarnice. Fata nu voia să vină cu el. Vasăzică asta era dragostea ei fierbinte şi fără de margini. Îi era jale de maică-sa şi pentru maică-sa era gata să-şi uite dragostea… Mai era ea în stare să iubească cu adevărat, când el, de faţă fiind, se mai putea gândi la altceva, la taică-său sau la maică-sa? Nu. Fireşte că nu! Acolo unde-i dragoste adevărată, o dragoste ca lumea, nu mai poate fi vorba nici de frate, nici de părinte. „Nu, aş vrea să mă iubească numai pe mine, iar dacă nu, pe nimeni! îşi spuse el. Sărută-mă, strânge-mă în braţe! Văpaia răsuflării tale să-mi cuprindă obrajii! Vreau să te strâng la pieptul meu şi să-ţi simt sânii zvâcnind… Şi în vremea asta, să se mai poată gândi la altceva!… Cât de anapoda e făcută femeia! Cum te face să turbi! Te aprinzi tot, îţi arde inima, te înăbuşi, te apucă neliniştea şi eşti gata să-ţi dai sufletul. Iar ea poate că nici nu bănuieşte ce se petrece în tine. Priveşte nepăsătoare, ca şi cum nimica nu s-ar fi întâmplat şi nici gândeşte la chinurile pe care le pricinuieşte”. Între timp, luna, plutind pe necuprinsul minunat al cerului albastru, şi aerul proaspăt al nopţii de primăvară îi domoliră o clipă gândurile. Apoi, şi le-a revărsat într-un lung monolog, din care (cititorilor) li se va dezvălui, poate, o latură din firea eroului. „Şi dacă stăm şi judecăm, cum să-şi părăsească ea pe biata maică-sa, care a răsfăţat-o şi pe care acum ea o răsfaţă neavând altceva pe lume decât pe fata ei? Ea plecată, nimic nu-i mai rămâne. E singura ei bucurie, hrană, viaţă şi apărare împotriva bărbatului ei. Nu, ea are dreptate! Afurisită mi-a fost soarta!… Pe tată-meu nu l-am apucat. A fost ucis în război înainte de a mă naşte. Mamei nu i-am văzut decât trupul învineţit şi sfârtecat. Lumea spune că se înecase. Au scos-o moartă şi din măruntaiele ei m-au scos pe mine fără simţire şi fără viaţă. Cum mi-au scăpat viaţa, nu ştiu nici eu. Cine m-a scăpat? Şi de ce m-a scăpat? Mai bine mă prăpădeam şi nu mai trăiam! De grijă mi-au purtat străinii. Eram încă mic şi neştiutor când dădeam iureş de-a-valma cu zaporojenii. Apoi am mai păţit una: am fost prins de Tătari. Nu se cuvine ca unul de-ai noştri să trăiască printre ei, să bea lapte de iapă şi să mănânce carne de cal. Eram totuşi voios şi-mi spuneam: ei, am să răzbat odată şi eu la libertate! Şi iată-mă întors în ţara mea, orfan de amândoi părinţii. N-am întâlnit nici un cunoscut, nici un câine care să mă fi ştiut de pe vremea când eram copil. Pe nimeni. – cu desăvârşire pe nimeni! Mi se umpluse bucuria de jale, dar tot bucurie era. Eram şi trist şi vesel în acelaşi timp. Mă durea în suflet să văd cum îşi băteau joc papistaşii de norodul pravoslavnic şi, totodată, mă simţeam şi voios. Stai tu, leahule, să vezi cum are să te calce în picioarele cailor călărimea noastră slobodă! Ei, şi? M-am lăudat degeaba. A fost destul să văd o fată frumoasă, ca să uit de toate şi să le las năpustului. Of! Ochii negri, ochii negri!

A vrut Dumnezeu, se vede, să-i pedepsească pe oameni pentru fărădelegile lor şi v-a trimis pe voi. Frăţia noastră se nevoia144 să se răzbune de batjocura adusă pravilei creştineşti şi de silniciile pe care le îndură norodul. Fără să râvnesc ceva, aproape fără voie, am pus mâna pe sabie. Dar am purces la drum într-un ceas rău. Ce-o fi făcând acum în Polonia hatmanul crăiesc, seimul145 şi polcovnicii? Păcat de mine c-am ajuns să zac pe cuptor. Se puteau încă îndrepta lucrurile; de-l loveam atunci prins la strâmtoare, pierderile duşmanului ar fi fost cu mult mai mari. Când l-au văzut pe tatăl Galcăi trecând de partea duşmanului, toţi zaporojenii au fugit. Voi purtaţi vina tuturor relelor, voi, sprâncene negre! Şi iată-mă iarăşi aici, venit cu-n pâlc de tovarăşi. Dar nu dreptatea, nu răzbunarea şi setea de a-mi răscumpăra faima prin putere şi sânge m-au adus aici, ci tot voi, voi, sprâncene negre! Ciudată mai e dragostea! La nimic nu mai gândeşti, nimic nu mai doreşti pe lumea asta decât să stai mereu lângă ea sorbind-o din ochi, strângând-o mai de aproape, obraz lângă obraz, s-o tot priveşti. Doamne, cât de frumoasă era azi când râdea! Parc-o văd uitându-se la mine. Inimioara mea! Galia, Galinocica, Galocica, Galiunea, sufleţelul meu, mititica mea! Ce-i fi făcând tu acuma? Poate că stai culcată şi te gândeşti la mine! Nu, nu pot, n-am inimă să te las. Nu te las pentru nimic în lume… Dar ce să fac?… îmi arde capul, dar de ştiut ce să fac, tot nu ştiu! Am să mă duc la rege şi am să-l înduplec pe Ivan Ostraniţa să capete pentru mine iertarea regească şi să-mi facă rost de-o carte a stăpânirii. Şi atunci, atunci… Dumnezeu ştie ce-o mai fi atunci! Dar tot o să fie mai bine, pentru că am să pot sta lângă ea”. Aşa gândea Ostraniţa, vorbindu-şi aproape cu glas tare. O şi îmbrăţişa în gând pe Galia lui şi se vedea cu ea în aceeaşi odaie, gospodărind în raiul lor pământesc… Dar clipa de faţă se strecură iarăşi în acest fericit viitor; eroul nostru începu iar să dea din mâini şi mantaua îi căzu de pe umeri. II chinuia gândul cum să-i spună atamanului zaporojean că se lăsase de ceea ce pusese la cale şi că, prin urmare, nu mai avea nevoie de ajutorul lui. (Capitolul 5)

Când s-a trezit Ostraniţa, curtea era plină de lume: mustăţi, baibarace146, podoabe de cap femeieşti de serasir147, văluri albe, rochii albastre – că te-ai fi crezut într-o dugheană de jucării, semănând c-un taler cu salată orientală sau, mai degrabă, cu o pestriţă basma turcească. El trebuia să se îmbrăţişeze cu toată omenirea asta, să primească o groază de ouă, scoase din căciuli şi basmale, precum şi raţe, gâşte şi alte plocoane aduse după obicei de săteni stăpânului lor care, la rându-i, era dator să le mulţumească, ospătându-i. Plocoanelor primite şi ouălor strânse grămadă, alcătuind ca o piramidă de ghiulele puse pe meterezul unei cetăţi, stăpânul a scos împotrivă-le două poloboace de gorilcă, ca s-ajungă. Sătenii se pregătiră de mare iureş. Oamenii îşi netezeau mustăţile, aşteptând să se măsoare cu mult iubitul vrăjmaş. În vremea asta, o bună parte din mulţime năvălise la mesele care gemeau sub blidele cu friptură de miel şi purcel cu hrean, iar cealaltă la gorilca care curgea în valuri ameţitoare, de teamă să nu supere cumva hatmanul, care primea oaspeţii, cu biciuşca-n mână. Cu ea atingea pe unul dintre supuşi, care sta smerit, scărpinându-se doar din vreme în vreme şi silindu-se să-şi înăbuşe gemetele la fiecare lovitură. Hatmanul îi vorbea cu atâta prietenie, că fără biciuşca din mână ai fi zis că-şi mângâie feciorul.

— Na, drăgălaşule, să înveţi a cinsti pe cei mai bătrâni ca tine. Na, iubitule, mai ţine una! Şi mai poftim! Vezi numai, drăgălaşule, să nu mai faci aşa. Asta cum îţi pare? A fost bună? Mărturiseşte c-a fost bună. Dacă ţi-a plăcut, mai na una. Bună biciuşcă, sfântă! Ei, ce zici de asta? Bine că s-au găsit meşteri s-o împletească cu-atâta iscusinţă. Da-ce ţopăi? Eşti vesel, se vede? Ştiam eu c-ai să te-nveseleşti! De aceea te şi blagoslovesc aşa…

În clipa asta hatmanul, văzând că tânărul răufăcător, cu toată silinţa lui de a sta locului era gata să ţipe, se opri.

— Ei, acum apropie-te şi te închină, dar închină-te adânc.

Cu ochii plecaţi şi plini de lacrimi, cel bătut se apropie închinându-se.

— Ei, spune, prea cinstite: „Mulţumesc, hatmane, pentru învăţătură”.

— Mulţumesc, hatmane, pentru învăţătură.

— Acum, haide, pleacă! Arde-i friptură de miel şi gorilcă!

— Christos a înviat, hatmane! Da' noi nu ne-am sărutat încă.

— Adevărat a înviat! răspunse hatmanul.

— N-ai cumva niscaiva tutun de prisos în pungă, că tare-aş mai trage o lulea!

Spunând acestea (Ostraniţa) îşi puse în dinţi luleaua pe care şi-o scosese din buzunar.

— Cum să nu! Asta-i o îndeletnicire pentru vremi potrivnice.

— Voiam să-ţi spun ceva, a zis Ostraniţa, cu oarecare sfială.

— Hm, făcu hatmanul, scăpărând cu amnarul.

— Nu-mi prea merg treburile.

— Nu-ţi merg treburile? spuse hatmanul, aprinzându-şi luleaua.

— Atuncea-i prost.

— Tare mă-ndoiesc c-om scoate ceva de aici.

— N-avem ce scoate de aici? Asta-i prost!

— O să ne-ntoarcem cu mâna goală.

— Hm!

— Ei, ce spui de asta? întrebă Ostraniţa, mirat de-un răspuns atât de neaşteptat.

— Dacă trebuie să ne-ntoarcem, ne-om întoarce.

Nepăsarea hatmanului îi dădu curaj.

— Eu nu pot pleca cu voi. Trebuie să mai zăbovesc puţin la Yarşava.

— Hm, făcu hatmanul.

— Poate că te-ai supărat pe mine că v-am dus cu vorba şi v-am înşelat, dar mă jur că şi eu am fost înşelat.

De-abia sfârşi vorba că se auzi muzica şi odată cu ea tropăitul dănţuitorilor. Cu luleaua în dinţi, hatmanul se aruncă în grămada lor, îşi făcu loc în jur, bătând un răstimp pământul în loc, după care se lăsă pe vine şi prinse a juca, aruncându-şi picioarele înainte. (Capitolul 6)

— Ce gânduri o fi având nerodul ăsta de Ostraniţa? îşi spunea bătrânul Pudco. Ia, un ţânc! Şi mai râvneşte să se înrudească cu mine, păcătosul de el. Mai întoarce-te la maică-ta, să te mai poarte în pântec! Şi s-a mai încumetat, nătângul, să spună una ca asta! zise el, smuncind cu mâna, parcă l-ar fi tras pe cineva de păr. Eşti încă tânăr, cazace! Deabia-ţi mijeşte mustaţa!

— Bătrânul Cuzubia nu putea suferi să vadă vreun tânăr în rând cu cei mai bătrâni.

— Trebuia să ştii că de la cel ce şi-a pus în gând să se răzbune pe tine, îndurare să nu aştepţi. Mai de crezare este să se facă soarele albastru şi să plouă cu raci în loc de apă, decât să uit eu ce-a fost. Nu uit, nici mort. Nu vreau! Nu vreau să uit! Nevastă, ei, nevastă!

Cu acest strigăt îşi încheia el de obicei vorba când era supărat şi Dumnezeu s-o fi păzit pe nevastă-sa să nu i se înfăţişeze în aceeaşi clipă! La aceste vorbe sosi, abia mişcându-şi picioarele sau, mai bine zis, târându-le, o făptură numai piele şi oase de te mirai că mai trăieşte. La început, înfăţişarea ei nu (te uimea). Dar dacă te uitai mai bine la jalnica rămăşiţă de om, adevărată întruchipare a suferinţei, o nemărginită jale te cuprindea. Închipuiţi-vă o faţă lungă, plină toată de zbârcituri şi aproape neînsufleţită; nişte ochi negri ca tăciunele, pe vremuri numai văpaie, vifor şi patimă, privind azi fără de viaţă; buze palide ca de moartă, dar care fuseseră cândva proaspete ca roşeaţa mărului în pârg. Cine ar fi zis că aceste trăsături, azi veştede, au fost odată îndrăcit de fermecătoare, şi că mişcarea sprâncenelor, odinioară mândre şi semeţe, dăruiau o fericire cum nu se afla pe pământ. Ce-a fost s-a dus, a trecut pe nesimţite, pe faţă nu-i mai citeai decât o răbdare plină de lehamite şi o nemărginită supunere. (II) Banduristul însângerat.