I.Ivan Feodorovici Şponca.

De patru ani de când a părăsit oştirea, Ivan Feodorovici Şponca trăieşte la conacul lui de la Vâtrebionchi. Pe vremea când îl chema încă Vaniuşa învăţa la Gadeaci, la şcoala judeţeană şi, trebuie s-o spun din capul locului, era un băiat pe cât de cuminte, pe atât de sârguitor. Nichifor Timofeevici Deepriciastie105, dascălul lui de gramatică rusească, spunea că dacă toţi şcolarii ar fi sârguitori ca Şponca, n-ar mai fi fost nevoie s-aducă în clasă rigla de arţar, cu care, (recunoştea el singur) obosise tot bătând peste degete mulţimea leneşilor şi obraznicilor. Caietul lui Vaniuşa era totdeauna curat, liniat şi fără pată. Vaniuşa şedea mereu smirnă, cu mâinile la piept şi cu ochii ţintă la învăţător, nu anina hârtii în spate tovarăşului din faţă, nu scrijilea băncile şi nu sărea niciodată peste ele, cum făceau ceilalţi, înainte de intrarea învăţătorului. În clasă, de se întâmpla să aibă cineva nevoie să-şi ascută pana, lui îi cerea briceagul, căci ştiau că avea întotdeauna briceag la el, şi Ivan Feodorovici, căruia îi zicea pe atunci numai Vaniuşa, scotea briceagul dintr-o punguliţă de piele legată de cheutoarea surtucului lui cenuşiu, şi li-l dădea, rugându-i numai să nu răzăluiască pana cu ascuţişul, de vreme ce – zicea el – briceagul are şi muche, anume pentru asta. Asemenea cuminţenie câştigase până şi bunăvoinţa profesorului de latină care era destul să tuşească pe sală pentru a băga întreaga clasă în sperieţi înainte de a i se ivi în prag mantaua de şaiac şi faţa ciupită de vărsat. Acest învăţător fioros, care veşnic avea pe catedră două mănunchiuri de nuiele şi punea jumătate din şcolari în genunchi, îl rânduise pe Ivan Feodorovici monitor, cu toate că erau în clasă destui şcolari mult mai înzestraţi ca dânsul.

Nu putem trece cu vederea o întâmplare care a avut o mare înrâurire asupra vieţii lui Ivan Feodorovici. Unul dintre şcolarii de sub supravegherea lui îi adusese la şcoală, învelită în hârtie, o clătită prăjită-n unt, ca să-l înduplece să-l treacă pe listă cu scit106 în timp ce el nu ştia o boabă. Cu toate că Ivan Feodorovici se purta cu dreptate, de data asta, flămând fiind, nu se putu împotrivi ispitei: luă clătita, îşi puse dinainte o carte şi începu să mănânce. Era aşa de absorbit de îndeletnicirea asta, încât nici nu băgă de seamă că în clasă se făcuse o linişte de mormânt. Se dezmetici cu groază abia când o mână spăimântătoare, ieşind din mantaua de şaiac, îl apucă de urechi şi-l târî în mijlocul clasei. „Dă clătita-ncoa! Dă-mi-o, ticălosule, când îţi spun!” a zis fiorosul învăţător, înşfăcând clătita mustind de unt, aruncând-o apoi pe geam şi oprind în acelaşi timp aspru şcolarii care alergau prin curte s-o ridice. Şi pe dată îl bătu cu străşnicie pe Ivan Feodorovici peste degete, şi cu drept cuvânt, căci degetele şi nu altă parte a trupului erau de vină că apucaseră clătita. Oricum să fi fost, dar de atunci, Ivan Feodorovici, care şi aşa nu era prea îndrăzneţ, se făcu şi mai sfios încă. Poate că tocmai asta să fie pricina că n-a vrut în ruptul capului să se facă slujbaş. Se încredinţase doar pe pielea lui că nu-ţi merge întotdeauna să bălmăjeşti lucrurile.

Avea pe puţin cincisprezece ani când a intrat în clasa a doua. În locul catehismului prescurtat şi a celor patru operaţii, învăţa acum catehismul complet, manualul îndatoririlor omului şi fracţiile. Văzând însă, că pe drumul anevoios al învăţului, cu cât înaintezi, cu atât te-nfunzi, şi întâmplându-se pe deasupra să-i mai moară şi taică-său, n-a mai rămas la şcoală decât doi ani, după care, cu voia maică-si, a intrat în regimentul de infanterie P.

Regimentul de infanterie P. era altfel decât cele mai multe regimente de infanterie şi, deşi cantona îndeobşte numai prin sate, trăia pe picior mare şi întru nimic mai prejos decât regimentele de cavalerie. Cea mai mare parte a ofiţerilor beau răvac şi trăgeau jidovii de perciuni taman ca husarii; câţiva ştiau chiar să joace mazurca, şi colonelul regimentului P. nu scăpa niciodată prilejul s-o strecoare, când se afla în societate. „La mine în regiment – spunea el, obişnuind să se bată peste burtă după fiecare cuvânt – sunt mulţi, da, destul de mulţi, foarte mulţi, care joacă mazurca”. Dar ca să-şi dea şi mai bine seama cititorii cât de învăţaţi erau toţi în regimentul P., trebuie să adăugăm că doi dintre ofiţeri erau atât de vajnici jucători de baccara, că-şi pierdeau dolmanul, chipiul, mantaua, dragonul săbiei, şi până şi cămaşa de pe ei, ceea ce nu se întâmpla chiar în toate regimentele de cavalerie.

Traiul în mijlocul unor astfel de camarazi nu i-a micşorat cu nimic sfiala lui Ivan Feodorovici. Şi cum el nu bea răvac, mai pe plac fiindu-i un păhărel de votcă înaintea prânzului şi a cinei, cum nu dansa mazurca şi nici nu juca baccara, rămânea mai totdeauna singur. Aşa se face că în timp ce ceilalţi plecau cu trăsuri năimite pe la micii moşieri din împrejurimi, el rămânea acasă, trecându-şi timpul cu îndeletniciri mai potrivite sufletelor blânde şi bune, şi anume: ba lustruindu-şi nasturii, ba citind în gromovnic, ba punând în cele patru colţuri ale odăii lui capcane de prins şoareci, şi-n cele din urmă scoţându-şi mondirul şi întinzându-se pe pat. În schimb, în tot regimentul nu era om mai de nădejde ca Ivan Feodorovici. Îşi conducea atât de bine plutonul încât comandantul de companie îl dădea totdeauna pildă. Aşa se face că numai după unsprezece ani de la primirea gradului de stegar, a fost înaintat sublocotenent.

S-a întâmplat ca în acelaşi timp să primească vestea că-i murise mama şi că mătuşică-sa, soră bună a ei, din milos îrdie, îi gospodărea sfoara lui de moşie, ceeace-i aducea la cunoştinţă într-o scrisoare. Pe mătuşica asta o ţinea minte numai pentru că-i dădea în copilărie, trimiţându-i până şi la Gadeaci, pere uscate şi turtişoare foarte^ gustoase, făcute chiar de mâna ei; (dar cum era certată cu maică-sa, Ivan Feodorovici n-o mai văzuse). Fiind cu desăvârşire încredinţat de priceperea mătuşică-si, Ivan Feodorovici îşi vedea mai departe de slujbă. Altuia în locu-i, înălţarea în grad i s-ar fi suit la cap, dar el nu ştia ce-i ifosul, şi ca sublocotenent era acelaşi Ivan Feodorovici ca şi pe vremea când nu era decât stegar. Patru ani după această întâmplare atât de însemnată pentru dânsul, pe când se pregătea să se mute cu regimentul din gubernia Moghilev în Velicorusia, se pomeni cu următoarea scrisoare: „Cinstite nepoate, Ivan Feodorovici!

Îţi trimit schimburi şi anume: cinci perechi ciorapi de bumbac şi patru cămăşi de olandă subţire. Afară de asta află că aş mai avea ceva să-ţi spun: Având în vedere că ai ajuns la un grad destul de însemnat, după cum bine ştii, şi că ai ajuns la o vârstă la care ţi-ai putea chivernisi gospodăria singur, nu văd la ce-ai mai rămâne în oştire. Eu am îmbătrânit şi nu mai pot vedea cum trebuie de toate cele în gospodăria ta; şi aş mai avea multe să-ţi spun prin viu grai în ce te priveşte. Aşa că vino, Vaniuşa.

În aşteptarea bucuriei de a te vedea, rămân a ta iubitoare mătuşică, Vasilisa Ţupcevsca.

În grădina noastră de zarzavat a crescut o ridiche foarte ciudată. Pare mai mult cartof decât ridiche”.

O săptămână de la primirea scrisorii, Ivan Feodorovici a trimis următorul răspuns: „Prea cinstită doamnă şi mătuşică Vasilisa Caşporovna!

Îţi mulţumesc foarte mult pentru schimburile trimise. Ciorapii mai cu seamă se învechiseră foarte şi ordonanţa mi i-a cârpit până acum de patru ori, din care pricină s-au strâmtat din cale afară. În ce priveşte părerea domniei tale asupra serviciului meu în oştire, sunt în totul de părerea domniei tale şi de trei zile mi-am înaintat demisia. Cum primesc aprobarea, tocmesc o birjă şi sosesc. Comisionul domniei tale de mai înainte, privitor la grâul arnăut-siberian pentru sămânţă, nu l-am putut face, pentru că în toată gubernia Moghilev nu se află aşa ceva. În ce priveşte porcii, aici îi hrănim cu borhot107 stropit cu puţină bere proaspătă.

Rămân, cinstită mătuşică, cu cel mai mare respect, al domniei tale nepot, Ivan Şponca.”

Odată cu primirea demisiei, Ivan Feodorovici a fost înaintat la gradul de locotenent. Cu patruzeci de ruble un birjar jidov se învoi să-l ducă de la Moghilev la Gadeaci. S-a suit în nadişancă108 la vremea când copacii încep să se-nvestmânte cu frunze noi şi rare, când pe pământul tot înverzeşte iarba proaspătă şi când pe câmp adie vânt de primăvară.