Ivan Feodorovici Şponca şi mătuşica sa.

Povestea asta are şi ea povestea ei. De spus ne-a spus-o Stepan Ivanovici Curocica, din Gadeaci, care venea pe la noi. Dar înainte de toate trebuie să vă spun că am o ţinere de minte foarte păguboasă şi de-mi spui ori de nu-mi spui un lucru, tot una e. Apă-n ciur, nu alta. Cunoscându-mi singur beteşugul, l-am rugat să-mi scrie povestea într-un caiet. Şi cum a fost totdeauna bun cu mine (ocrotească-l Domnul), mi-a scris-o. Caietul l-am pus în saltarul măsuţei din colţ, cum intri – cred c-o ştiţi. Dar uitasem (Doamne iartă-mă!) că n-aţi fost niciodată la mine. Baba mea cu care trăiesc de vreo treizeci de ani – la ce m-aş da după deget? – n-a învăţat carte de când îi ea. Într-o zi, ce-mi văzură ochii? S-apucase să coacă plăcinte în nişte hârtii. Trebuie să ştiţi, cinstiţi cititori, că meşteră ca dânsa la plăcinte nu se mai află, şi plăcinte ca la ea nicăieri nu găsiţi. Iau eu o plăcintă, mă uit la coaja de dedesubt şi ce să vezi? Slove! Aveam eu parcă un prepus103 că lucru curat la mijloc nu poate fi. Mă reped la măsuţă şi mă-ncredinţez: din caiet nu rămăsese nici jumătate. Celelalte foi le pusese toate la plăcinte. Ce să fac? Să mă iau cu ea de cap? acuma la bătrâneţe?!

Anul trecut s-a întâmplat să trec prin Gadeaci. Înainte de a ajunge în oraş mi-am făcut un nod la basma, ca să nu uit să-l întreb pe Stepan Ivanovici ce scria în foile acelea. Şi nu numai atâta: am hotărât să-mi amintesc de el ori de câte ori oi strănuta. Zadarnică osteneală! De trecut prin oraş, am trecut, de strănutat, am strănutat, de suflat nasul cu basmaua, mi-am suflat, dar de uitat, tot am uitat. Abia la vreo şase verste, dincolo de barieră, mi-am adus aminte. N-aveam încotro: a trebuit să tipăresc povestea fără de sfârşit. De altfel, dacă doreşte cineva cu tot dinadinsul să afle despre ce-i vorba mai departe, ducă-se la Gadeaci şi întrebe-l pe Stepan Ivanovici. Are să-i spună bucuros toată povestea, de la cap la coadă. Stepan Ivanovici locuieşte aproape de biserica de piatră. Lângă biserică începe o ulicioară şi cum coteşti în ea, a doua sau a treia poartă de care dai, acolo stă. Dar mai lămurit: când îi zări într-o curte o prăjină lungă cu prepeliţa-n vârf şi ţi-o ieşi înainte o femeie grasă cu fustă verde (nu strică să ştiţi că-i holtei), aceea-i curtea lui. De altfel puteţi da de dânsul şi-n piaţă, unde-şi alege în toate dimineţile, până pe la ceasurile nouă, peştele şi zarzavatul pentru prânz, mai stând la taclale104 cu părintele Antip sau cu vreun precupeţ jidov. Îl dibuiţi de altfel repede, căci nimeni altul nu umblă cu pantaloni de pânză colorată şi cu haină de nanchin galben. Dar să vă mai dau un semn: când merge, tot timpul dă din mâini. Răposatul Denis Petrovici, asesorul de acolo, avea obicei să spună când îl vedea de departe: „Vine moara de vânt.”