II.Călătoria.

Nimic vrednic de luat în seamă nu i s-a întâmplat pe drum. Călătoria a ţinut două săptămâni şi câteva zile. Ar fi putut ajunge şi mai repede, dar jidovul era habotnic, ţinea sâmbăta şi se ruga toată ziua, cu pătura în cap. De altfel Ivan Feodorovici era, după cum am mai spus-o, un om de care urâtul nu se prindea uşor. În timp ce celălalt îşi făcea rugile, el îşi deschidea geamantanul, scotea din el rufele, cercetând cu binişorul dacă-s spălate şi împăturite bine, îndepărta cu băgare de seamă firicelele de colb de pe mondirul lui cel nou, cusut de data asta fără epoleţi, şi le punea la loc în cea mai desăvârşită rânduială. Cât priveşte cărţile, nu prea erau slăbiciunea lui şi dacă se-ntâmpla să-şi arunce ochii în gromovnic, o făcea numai pentru că îi plăcea să regăsească lucruri cunoscute pe care le mai citise de câteva ori. Aşa şi oamenii de la oraş care se duc zilnic la club, nu ca s-audă ceva nou, ci pentru a-şi întâlni prietenii cu care s-au obişnuit să flecărească. La fel e şi slujbaşul care citeşte de câteva ori pe zi anuarul, nu pentru a urmări cine ştie ce ţeluri înalte, ci pentru că-i face o deosebită plăcere să revadă toate numele tipărite acolo. „Aha, Ivan Gavrilovici cutare! îşi zice el. Iată-mă şi pe mine… Hm!…” Şi cu aceleaşi exclamaţii îl reciteşte de fiecare dată.

După o călătorie de două săptămâni, Ivan Feodorovici ajunse într-un cătun aşezat la o sută de verste de Gadeaci. Era într-o vineri. Soarele asfinţise demult, când a tras el cu nadişanca şi cu jidovul la hanul din sat.

Era un han ca toate hanurile din toate satele. Îndeobşte, călătorul e primit cu mult zel, cu fân şi cu ovăz din belşug, ca şi cum şi dânsul ar fi cal de poştă. Dar dacă vrea şi el, ca omul, să-mbuce ceva, va să-şi puie pofta-n cui. Ivan Feodorovici, care ştia asta, îşi luase din vreme două legături de covrigi şi un cârnat. După ce porunci un păhărel de votcă, de care nu duce lipsă nici un han, se aşeză pe banca de dinaintea mesei de stejar cu picioarele bine-nfipte în podeaua de lut şi-şi începu cina.

În timpul acesta se auzi hodorogind o brişcă. Poarta scârţâi, dar trecu mult şi brişcă nu mai intra în curte. Un glas puternic se ciorovăia cu baba, stăpâna hanului. „Am să trag aici, auzi Ivan Feodorovici. Dar dacă s-o întâmpla ca-n bordeiul tău să mă ciupească vreo ploşniţă – chiar una singură – te zvânt în bătaie. Te zvânt, nu alta, zgripţuroaică bătrână. Şi pentru fân nu-ţi plătesc o leţcaie”.

Deodată uşa se deschise, lăsând să intre, sau mai bine zis să năvălească, un burduhănos cu surtuc verde. Capul îi odihnea nemişcat pe gâtul scurt, făcându-l şi mai gros, din pricina guşei revărsate. Omul părea a fi din tagma acelor care nu prea-şi frământă capul cu fleacuri şi cărora toate le-au mers din plin.

— Sănătate, stimate domn, spuse el, zărindu-l pe Ivan Feodorovici.

Ivan Feodorovici se închină fără să scoată o vorbă.

— Îngăduiţi-mi să vă întreb cu cine am cinstea să stau de vorbă? urmă burduhănosul.

La această întrebare, Ivan Feodorovici se ridică de la locul lui, lipind călcâiele, aşa cum era deprins să facă ori de câte ori îl întreba ceva colonelul.

— Locotenent în retragere, Ivan Feodorovici Şponca, răspunse el.

— Îmi permiteţi să vă întreb unde mergeţi?

— La moşia mea, Vâtrebionchi.

— La Vâtrebionchi!… strigă omul care-l luase în atât de îndeaproape cercetare. Daţi-mi voie, stimate domn, daţi-mi voie, spuse el apropiindu-se de Ivan Feodorovici, dând din mâini ca şi cum cineva l-ar fi împiedicat să se apropie, sau ar fi încercat să-şi facă loc prin mulţime. Când s-a apropiat îndeajuns îl îmbrăţişă pe Ivan Feodorovici şi ţoc-ţoc, pe obrazul drept apoi pe stângul şi iarăşi pe dreptul.

Lui Ivan Feodorovici i-a plăcut această îmbrăţişare, căci obrajii mari ai necunoscutului erau moi ca perniţele.

— Daţi-mi voie să mă prezint, stimate domn, urmă grăsunul. Am şi eu o moşie, tot în judeţul Gadeaci, şi-s vecinul dumneavoastră. Stau în satul Hortâşce, ca la vreo cinci verste de la moşia dumneavoastră Vâtrebionchi şi mă numesc Grigori Grigorievici Storcenco. Trebuie, stimate domn, să poftiţi neapărat la mine în sat, la Hortâşce, dar neapărat, altfel nici nu vreau să vă cunosc. Acuma-s foarte grăbit, am treabă… Dar ce-i asta? îşi întrebă el cu glas moale valetul, un băietan cu căutătură zăpăcită, cu coatele svitcei căzăceşti peticite, şi care aşeza pe masă, cu o mutră foarte nedumerită, tot felul de pachete şi lădiţe. Ce-i asta? Ce-i asta?… şi glasul lui Grigori Grigorievici se făcu din ce în ce mai ameninţător.

— Stimabile, aici, ţi-am poruncit eu să pui toate acestea? Aici ţi-am spus eu, ticălosule? Nu ţi-am spus, netrebnicule, ca înainte de toate, să încălzeşti găina? Hai, pleacă de aici, răcni el, bătând din picior. Stai, derbedeule: unde-i lădiţa cu băuturile? Ivan Feodorovici, spuse el în timp ce-i turna un păhărel cu rachiu: Luaţi, vă rog. Ţine de leac.

— Zău că nu pot… am mai luat… a spus Ivan Feodorovici, fără să-şi sfârşească vorba.

— Nici nu vreau s-aud, stimabile, făcu moşierul, ridicând glasul. Nici nu vreau s-aud. Nu mă urnesc din loc până nu bei…

Văzând că n-are încotro, Ivan Feodorovici bău, de altfel, cu destulă plăcere.

— Poftiţi şi găină, stimabile, urmă grăsunul Grigori Grigorievici tăind găina cu cuţitul pe care îl scoase dintr-o cutie de lemn.

— Trebuie să vă spun că bucătăresei mele Iavdoha îi cam place picuşul109, de aceea friptura se usucă, ades. Ei, băiete, zise el către băietanul cu svitca căzăcească, care aducea salteaua de puf şi pernele. Să-mi aşterni în mijlocul odăii. Vezi de-mi pune mai mult fân sub pernă. Apoi smulge din caierul bătrânei o mână de câlţi ca să-mi astup urechile la noapte. Trebuie să vă spun, stimabile, că am obiceiul să-mi astup noaptea urechile de când mi s-a întâmplat într-o crâşmă rusească să-mi intre un gândac în ureche. După cum mi s-a spus mai târziu la blestemaţii aceia de caţapi110 până şi-n ciorbă găseşti gândaci. Nici că vă pot descrie ce-am pătimit. Şi mă gâdila… Ştii cum mă gâdila? Îmi venea să mă caţăr pe pereţi, nu altceva. Abia de m-a putut scăpa de beleaua asta o babă de prin meleagurile noastre. Şi cum credeţi, mă rog, că m-a scăpat? Foarte simplu: cu descântece. Ce părere aveţi, stimabile, despre doctori? Eu cred că ne trag pe sfoară şi ne duc de nas. Douăzeci de doctori la un loc nu ştiu cât ştie o babă de la noi.

— Aşa este. Adevăr grăit-aţi. Chiar la noi e câte o babă…

Aici, Ivan Feodorovici se opri, poticnindu-se parcă în căutarea cuvântului următor.

E timpul să spun că Ivan Feodorovici era zgârcit la vorbă. Poate că din sfială i se trăgea asta, dar şi din dorinţa de a vorbi cât mai frumos.

— Scutură bine fânul, bine de tot, spuse Grigori Grigorievici lacheului său. Fânu-i aşa de prost aici, că mereu dai de beţe-n el. Cu voia dumneavoastră, vă doresc noapte bună. Mâine nu ne mai vedem. Cum s-o crăpa de ziuă, plec… Mâine-i sâmbătă şi jidovul dumneavoastră ţine sărbătoare, aşa că n-aveţi de ce vă scula devreme. Nu uitaţi ce v-am rugat: nici nu vreau să vă cunosc, dacă nu veniţi la mine la Hortâşce.

Feciorul lui Grigori Grigorievici scoase surtucul şi cizmele stăpânului, îi puse halatul şi Grigori Grigorievici se trânti în aşternut. Părea că o saltea se culcase peste alta.

— Ei, băiete! Unde eşti, ticălosule? Vin-colea şi-mi îndreaptă plapuma. Şi mai pune-mi, băiete, nişte fân sub cap. Da' caii i-ai adăpat? Mai pune fân, aici, sub coasta asta. Da-ndreaptă-mi odată plapuma ca lumea, măi ticălosule! Măi, măi! Of!…

După vreo două trei oftaturi, Grigori Grigorievici prinse a sufla pe nas, de răsuna odaia, şi a sforăi atât de puternic încât baba care moţăia pe o laiţă se trezea mereu, dar cercetând în toate părţile, se liniştea şi adormea din nou.

Când se trezi Ivan Feodorovici a doua zi, burduhănosul nu mai era acolo. Asta e singura întâmplare vrednică să fie pomenită din toată călătoria. Trei zile după asta se apropia de curtea lui.

Când i se ivi dinaintea ochilor moara de vânt, fluturând din aripi şi când, pe măsură ce jidovul îşi mâna gloabele la deal începu să se arate în vale un şir de sălcii printre care lucea viu şi luminos iazul, de unde venea o boare răcoritoare, inima începu să-i bată mai puternic. Aici se scăldase pe vremuri cu alţi copii şi, cufundat în apă până la gât, scotocise raci. Droşca urcă coasta iezăturii şi Ivan Feodorovici zări aceeaşi casă bătrânească, acoperită cu stuf şi aceiaşi meri şi cireşi, în care se căţăra altădată pe furiş. Cum intră droşca în curte se repeziră la ea din toate părţile câini de tot soiul: cafenii, negri, cenuşii şi tărcaţi. Unii ţâşneau zăpăind sub copitele cailor, ceilalţi, adulmecând untura osiei, alergau în spate. Un câine de lângă bucătărie îşi pusese laba pe osul din faţa lui şi lătra din toate puterile; altul hămăia de departe, alergând încoace şi încolo şi dând din coadă, voind să spună parcă: „Priviţi-mă, oameni buni: tinerel mai fercheş ca mine nu-i.” Câţiva băieţi, cu cămăşile murdare, alergau să vadă cine a venit. O scroafă, care se plimba prin curte cu şaisprezece purcei după ea, îşi ridică râtul cu un aer iscoditor şi guiţă mai tare ca de obicei. În curte, întinse pe jos pe zăblăuri111 se uscau la soare grămezi de grâu, de mei şi de orz. Pe acoperiş erau puse de asemenea la uscat o mulţime de ierburi de tot felul şi altele deopotrivă.

Ivan Feodorovici era aşa de cufundat în gânduri la vederea tuturor acestora, că se trezi abia când un câine tărcat muşcă pulpa jidovului care coborâse de pe capră. Slugărimea, adică bucătăreasa, o femeie şi două fete cu fuste de lână, alergase să-l întâmpine şi după ce strigară cu toatele: „Apăi ăsta-i domnişorul nostru!” i-au spus că mătuşică-sa cu Palaşca, fata în casă, şi cu Omelco, vizitiul, care mai făcea la nevoie şi pe grădinarul ori pe paznicul, semănau păpuşoi în grădina de zarzavat. Dar mătuşica zărise de departe droşca cu poclitul acoperit cu rogojină şi se şi iscase la faţa locului. Ivan Feodorovici rămase cu gura căscată când mătuşică-sa mai că nu l-a ridicat în braţe şi parcă nu-i venea a crede că ea e aceea care îi scrisese că-i bicisnică şi bolnavă.