V. Noul plan al mătuşichii
— Ei, ai scos zapisul de la berechetul de bătrân? Cu această întrebare îl întâmpină mătuşică-sa, care de câteva ceasuri se frământa în cerdac aşteptându-l, şi nerăbdând-o inima, în cele din urmă ieşise în poartă.
— Nu, mătuşică, i-a răspuns Ivan Feodorovici, dându-se jos din căruţă. Grigori Grigorievici spune că n-are nici un fel de zapis.
— Şi tu l-ai crezut? Minte, blestematul. Las' că-l prind eu odată şi-l bat cu mâna mea. Îi dau osânza jos! De altfel ar trebui să vorbim cu notarul, să vedem dacă nu putem dobândi actul prin judecată… Dar las-o pe asta. Ei, da-barem masa a fost bună?
— Foarte bună. Da, cât se poate de bună, mătuşică.
— Ia spune-mi, ce mâncări au fost? Ştiu că bătrâna se pricepe bine la bucătărie.
— Papanaşi cu smântână, porumbei umpluţi cu sos…
— Dar curcă cu prune a fost? îl întrebă mătuşica, pentru că şi ea era mare meşteră în acest soi de mâncare.
— A fost şi curcă… Surorile lui Grigori Grigorievici sunt nişte domnişoare foarte frumoase, mai cu seamă cea bălaie.
— Aha! făcu mătuşica uitându-se ţintă la Ivan Feodorovici, care se înroşi plecând ochii în pământ. Un gând nou îi fulgeră prin minte. Ia spune-mi, întrebă ea repede, curioasă să ştie, ce fel de sprâncene are?
N-ar strica să spunem că ceea ce preţuia mai mult mătuşica la o femeie erau sprâncenele.
— Sprâncenele, mătuşică, întocmai ca a matale, cum spuneai că le aveai în tinereţe. Şi pe toată faţa are mici pistrui.
— Bun, făcu mătuşica, mulţumită de asemuire, măcar că Ivan Feodorovici nici nu se gândise s-o măgulească.
— Şi ce rochie purta? Dar ce te mai întreb? E greu să găseşti astăzi ţesături atât de trainice cum e capotul de pe mine, de pildă. Dar las-o pe asta. Şi i-ai spus ceva?
— Adică cum… eu, mătuşică? Crezi oare că…
— Şi ce? E de mirare? Aşa a lăsat Dumnezeu. Poate că vi-i scris să vă luaţi.
— Nu ştiu, mătuşică, cum îţi vine să vorbeşti astfel. Înseamnă că nu mă cunoşti deloc…
— Iaca, mă rog: te-ai şi supărat! „E necopt încă băiatul, se gândi ea. Habar n-are ce-i viaţa. Trebuie să-i fac să se mai întâlnească”.
Mătuşica se duse să vadă ce mai era pe la bucătărie, lăsându-l pe Ivan Feodorovici singur. Tot ce dorea de atunci însă era să-şi vadă nepotul mai repede însurat şi să-şi legene nepoţeii. Nu-i era gândul decât la pregătirile de nuntă şi măcar că trebăluia mai de zor ca înainte, treburile mergeau mai mult prost decât bine. Adesea, făcând câte o prăjitură, treabă pe care n-o lăsa niciodată în seama bucătăresei, uita de toate, închipuindu-şi că alături de dânsa stătea un nepoţel care-i cere o bucăţică, şi era dusă pe gânduri, îi întindea ce-i mai bun; dar câinele din curte apuca el bucata de prăjitură şi, cu clefăitul zgomotos, o trezea din vis, faptă pentru care era regulat bătut cu vătraiul. Ajunsese să-şi părăsească până şi îndeletnicirile la care ţinea mai mult şi nu se mai ducea la vânătoare, de când în loc de o ieruncă115 împuşcase o cioară, ceea ce nu i se mai întâmplase până atunci.
În sfârşit, patru zile după asta toţi au văzut în curte brişcă din droşcărie. Vizitiul Omelco, care mai era şi grădinar şi paznic, începuse a bate de dimineaţă cu ciocanul prinzând la loc pielea scaunului, şi gonea întruna câinii care se îndesau să lingă roţile. Socot de a mea datorie să aduc la cunoştinţa cititorilor că asta-i brişcă lui Adam Babadam. Aşa că dacă cineva ar încerca să arate că o altă nadişancă ar fi a lui Adam afle că minte cu neruşinare şi nadişanca aceea nu-i cea adevărată. Nu se ştie bine în ce împrejurări a fost scăpată nadişanca asta de năboiul potopului, dar trebuie să fi fost în arca lui Noe o droşcărie anume. Păcat numai că n-o pot zugrăvi cititorilor cum se cuvine. Dar cred că-i destul să spun că Vasilisa Caşporovna era cum nu se poate mai mulţumită de tocmeala ei şi-şi arăta la tot prilejul părerea de rău că nu mai erau la modă vechile echipaje. Nadişanca era croită strâmb, cu partea dreaptă mult mai înaltă ca cea stângă, dar mătuşichii îi plăcea nespus pentru că, spunea ea, printr-o parte putea urca un om mai înalt, iar prin cealaltă unul mai scurtişor. De altfel în nadişanca asta încăpeau vreo cinci din cei mai mărunţei şi vreo trei ca mătuşica.
Pe la nămiezi, isprăvind cu nadişanca, Omelco scoase din grajd trei cai, nu mult mai tineri ca nadişanca, şi începu să-i lege cu frânghii de măreţul echipaj. Ivan Feodorovici şi mătuşica se urcară, el pe o parte, ea pe cealaltă, şi nadişanca porni. Mujicii care se nimereau în drum, la vederea unui echipaj atât de bogat (mătuşica ieşea foarte rar într-însul) se opreau cu smerenie, îşi scoteau căciulile şi se închinau adânc. După vreo două ceasuri de mers, nadişanca se opri dinaintea cerdacului – cred că-i de prisos să spunem că cerdacul era al casei Storcenco. Grigori Grigorievici nu era acasă. Bătrâna şi domnişoarele ieşiră în întâmpinarea musafirilor până în sufragerie. Mătuşica se apropie cu pas măreţ, scoţându-şi cu multă îndemânare un picior înainte şi spuse cu glas puternic:
— Îmi pare foarte bine, doamnă, că am onoarea să vă prezint personal omagiile mele. Odată cu ele, îngăduiţi-mi să vă mulţumesc pentru ospitalitatea cu care aţi cinstit pe nepotul meu Ivan Feodorovici, care nu are pentru dumneavoastră decât cuvinte de laudă. Frumoasă hrişcă aveţi, doamnă; am văzut-o pe când ne apropiam de sat. Daţi-mi voie să vă întreb: câte clăi la deseatină scoateţi?
După asta urmă o pupătură generală. După ce s-au aşezat cu toţii în salon, bătrâna gazdă începu:
— În ce priveşte hrişcă, nu vă pot spune nimica, asta fiind treaba lui Grigori Grigorievici. Eu nu mă mai îndeletnicesc demult cu asta şi nici n-aş mai putea s-o fac, că-s bătrână. Îmi aduc aminte că pe vremuri hrişcă era până la brâu; acuma nu-i cine ştie ce, măcar că se spune că toate-s tot mai bune. Aici bătrâna oftă. Un observator ar fi auzit în acest oftat, oftatul întregului veac al optsprezecelea.
— Am auzit, doamnă, că slujnicele dumneavoastră ştiu a ţese scoarţe foarte frumoase.
Cu asta atinsese coarda cea mai simţitoare a bătrânei. La auzul acestor vorbe bătrâna se învioră şi se porni să spună cum trebuie vopsit tortul şi pregătit firul. de la scoarţe vorba alunecă repede la muratul castraveţilor şi la pregătirea perelor uscate. Pe scurt, nu trecuse ceasul şi amândouă doamnele vorbeau cu atâta prietenie, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, de la o vreme Vasilisa Caşporovna începu să vorbească cu un glas atât de scăzut că Ivan Feodorovici nu mai auzea nimic.
— N-aţi vrea să le vedeţi? întrebă bătrâna gazdă, ridicându-se de la locul ei.
În urmă-i se ridicară şi domnişoarele, şi Vasilisa Caşporovna şi toate se îndreptară spre odaia fetelor. Mătuşica făcu semn lui Ivan Feodorovici să rămână locului, şoptind ceva bătrânei.
— Maşenca, zise bătrâna către domnişoara cea bălaie, rămâi puţin cu musafirul şi ţine-i de urât.
Domnişoara cea bălaie rămase şi se aşeză pe divan. Ivan Feodorovici sta pe scaunul lui ca pe ghimpi. Se înroşea mereu şi ţinea ochii în pământ. Dar domnişoara părea să nu bage de seamă şi sta nepăsătoare pe divan, uitându-se liniştită la ferestre, la pereţi, sau urmărind cu ochii mâţa care fugea speriată pe sub scaune.
Mai prinzând puţin curaj, Ivan Feodorovici ar fi vrut să înceapă vorba, dar parcă uitase să vorbească. Nimic nu-i venea în minte.
Tăcu aşa cam un sfert de ceas. Domnişoara sta la fel de nemişcată.
În sfârşit Ivan Feodorovici îşi luă inima-n dinţi:
— Domnişoară, vara sunt multe muşte, spuse el cu glas tremurător.
— Nici că se poate mai multe, răspunse domnişoara. Frate-meu a făcut anume o trapaşcă116 dintr-o gheată veche a măicuţei, dar tot au mai rămas destule.
Şi cu asta convorbirea luă sfârşit. Ivan Feodorovici amuţise de tot.
În sfârşit gazda, cu mătuşica şi cu domnişoara cu părul negru s-au întors. După ce mai stătură puţin de vorbă, Vasilisa Caşporovna îşi luă rămas bun de la bătrână şi domnişoare, cu toate că o poftiseră să rămână peste noapte acolo. Bătrâna şi domnişoarele ieşiră în cerdac să-şi petreacă musafirii şi multă vreme făcură semne cu mâna mătuşichii şi nepotului, care îşi tot scol ea capul din nadişancă.
— Ei, Ivan Feodorovici, ce-ai vorbit cu domnişoara când aţi rămas singuri? îl întrebă mătuşica pe drum.
— Maria Grigorievna este o fată cum nu se poate mai modestă şi mai bine crescută.
— Ascultă, Ivan Feodorovici, vreau să-ţi vorbesc. Ai împlinit, slavă Domnului, 38 de ani. Eşti într-un cin117 de cinste. E timpul să te gândeşti şi la copii. Trebuie numaidecât să-ţi iei o nevastă.
— Cum asta, mătuşică? strigă Ivan Feodorovici speriat. Nevastă? Nu, mătuşică, fie-ţi milă de mine… Mă faci să roşesc… N-am fost însurat niciodată… Nici nu ştiu ce să fac c-o nevastă.
— Ai să afli, Ivan Feodorovici, ai să afli! a spus zâmbind mătuşica, gândind: „Ce să-i faci? E necopt băiatul! Nu ştie încă nimic!” Apoi urmă cu glas tare:
— Da, Ivan Feodorovici, o nevastă mai bună pentru tine ca Maria Grigorievna nici că s-ar putea găsi. Ş-apoi, ţi-a plăcut foarte mult. Am vorbit îndelung cu bătrâna în privinţa asta şi ea ar fi bucuroasă să te aibă ginere. Ce-i drept, nu ştiu încă ce are să spună păcătosul acela de Grigori Grigorievici, Dar nu ne uităm noi la el. Să încerce numai să nu-ţi dea zestrea, că i-o scoatem noi cu judecată…
În timpul acesta nadişanca intră în curte şi bătrânele gloabe, simţind grajdul aproape, se iuţiră.
— Ascultă, Omelco! Lasă mai întâi caii să răsufle bine şi nu-i duce aşa asudaţi cum sunt la adăpat. Ei, Ivan Feodorovici. – urmă mătuşa coborând din nadişancă. – te poftesc să te gândeşti bine la ce-am vorbit. Eu mă mai duc pe la bucătărie; am uitat să-i spun Solohăi să pregătească masa, şi parcă văd că netrebnica nici nu s-a gândit la asta.
Dar Ivan Feodorovici sta locului ca trăsnit. Maria Grigorievna era, nimic de zis, o domnişoară foarte frumuşică, dar să se însoare cu dânsa!… Asta i se părea atât de curios şi de ciudat, că nici nu se putea gândi fără să-l apuce frica. Să stea cu nevastă-sa împreună!… E de neînţeles. N-avea să mai fie singur în odaie. Mereu şi peste tot aveau să fie doi. Şi, pe măsură ce se cufunda în gânduri, broboane de sudoare îi acopereau faţa.
Se vârî în pat mai devreme ca de obicei dar, cu toată strădania nu putea adormi. În sfârşit, mult doritul şi atot-potolitorul somn îl cuprinse. Dar ce somn! Nu mai avusese de când era el asemenea vise; ba visa că în jurul lui toate vâjâie, se învârtesc şi că el fuge fără încetare, fără să-şi mai simtă picioarele. Puterile îl părăseau… Deodată, cineva îl trage de urechi: „Valeu! Cine-i?” „Eu sunt, nevastă-ta!” îi răspundea un glas puternic şi se deştepta. Ba visa că era însurat şi că în căsuţa lui toate erau neobişnuite şi nemaivăzute. În locul patului din odaia lui era unul dublu. Pe un scaun alături, nevastă-sa. Lui Ivan Feodorovici nu-i era îndemână: nu ştia cum să se apropie de ea şi ce să-i spună când, deodată, băgă de seamă că nevastă-sa avea chip de gâscă. Fără să vrea se întoarse şi dădu cu ochii de altă nevastă, la fel. Se întoarse în altă parte – dar şi acolo era o nevastă şi în spate alta. Se repezi în grădină, dar în grădină era cald şi şi-a scos pălăria; şi-n pălărie dădu de o nevastă. Sudoarea îi curgea pe faţă. Vârî mâna în buzunar să-şi scoată batista, dar şi acolo găsi o nevastă; îşi scoase bumbacul din ureche – dar şi pe bumbac tot o nevastă văzu. Deodată începu să ţopăie într-un picior şi dădu cu ochii de mătuşică-sa care se uita la el foarte serios în timp ce-i spunea: „Acum trebuie să joci căci eşti, dragă Doamne, însurat”. Se repezi la ea, dar mătuşică-sa nu mai era mătuşică-sa, ci se prefăcuse în clopotniţă. Şi deodată simţi că cineva îl trage cu frânghia sus, în clopotniţă. „Cine mă trage?” întrebă Ivan Feodorovici cu glas jalnic. „Eu, nevastă-ta. Te trag sus fiindcă eşti clopot”. „Nicidecum! Nu-s clopot, sunt Ivan Feodorovici!” „Ba eşti clopot!” spuse colonelul regimentului de infanterie P., care tocmai trecea pe acolo. Ba visa că nevastă-sa nu era om ci o stofă. Se făcea că el se afla la Moghilev şi că intra în prăvălia unui negustor: „Ce stofă doriţi? îl întreba negustorul. Luaţi-vă o nevastă. E stofa cea mai la modă! Foarte trainică! Toată lumea-şi face surtuce din asta”. Şi negustorul îi măsoară o bucată de nevastă şi i-o taie. Ivan Feodorovici o ia subsuoară şi se duce la un croitor jidov. „Nu, îi spuse jidovul, materialu-i prost. Nu face nimeni din aşa ceva”.
Ivan Feodorovici se deşteptă îngrozit. Sudori reci curgeau de pe el.
Dis-de-dimineaţă, de cum se deşteptă, luă gromovnicul la sfârşitul căruia un librar iubitor de oameni, din nemărginita lui bunătate şi lipsă de lăcomie, adăugise şi un scurt tălmăcitor de vise. Dar nu găsi nimic care să-i tălmăcească, cât de cât, năstruşnicul lui vis.
Între timp în capul mătuşică-si se înfiripase o nouă plăsmuire, despre care veţi afla în capitolul următor.
Povestirea „Ivan Feodorovici Şponca şi mătuşica sa” a fost tipărită pentru prima oară în a doua carte a „Serilor” în cătunul de lângă Dicanca”, apărută în anul 1832, şi se pare că a fost scrisă la sfârşitul anului 1831.
Caracterul veridic şi realist al acestei povestiri o deosebeşte mult de celelalte povestiri din „Seri” şi o face excepţional de importantă pentru înţelegerea dezvoltării scriitoriceşti a lui Gogol. „Ivan Feodorovici Şponca” prevesteşte operele mature ale lui Gogol: „Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici”, „Moşieri de altădată”, „Căsătoria” şi chiar unele motive din „Suflete moarte”. În „Ivan Feodorovici Şponca” Gogol părăseşte pentru prima oară elementul fantastic şi motivele romantice convenţionale în zugrăvirea vieţii şi, în acelaşi timp, motivele folcloristice ale celorlalte povestiri din „Seri”, dându-ne nişte tablouri din viaţa moşierilor ucrainieni, uimitoare prin autenticitatea şi tipicul realismului lor, şi chipurile acelor fiinţe inutile care nu fac decât umbră pământului şi pe care îi demască cu atâta putere satirică în operele lui de mai târziu.
Povestirea pare neterminată, şi să se oprească la mijloc ceea ce de fapt este numai un procedeu artistic original, care subliniază zădărnicia şi lipsa de conţinut a vieţii pe care o zugrăveşte Gogol şi care în fond a fost redată în capitolele tipărite.
