III.

Răzeşia lui pan Danilo era aşezată între două dealuri, într-o vale îngustă, care cobora lin spre Nipru. Casele nu erau înalte, iar locuinţa lui arăta pe dinafară întocmai ca acelea ale cazacilor de rând, cu o singură odaie, dar mare şi luminoasă; în ea era loc destul şi pentru dânsul şi pentru nevastă-sa şi pentru slujnica bătrână şi pentru zece voinici, toţi unul şi unul. Pe ziduri erau poliţe de stejar, şi blide, şi castroane de tot felul. Printre ele se aflau şi pocale de argint, şi cupe suflate cu aur, unele primite în dar, altele pradă de război. Sub poliţe atârnau muschete scumpe, săbii, sâneţe şi suliţe, trecute de voie, de nevoie, de la tătari, turci, şi leşi, în mâinile lui pan Danilo şi păstrând pe ele multe urme de lovituri de sabie. La vederea lor, pan Danilo îşi amintea, după semnele pe care le purtau, de nenumăratele lui lupte. Jos, de-a-lungul pereţilor, erau laiţe de stejar bine geluite. Lângă ele. În faţa cuptorului, atârna un leagăn prins de frânghii trecute printr-un inel înşurubat în tavan. Podeaua era bătătorită neted şi lipită cu lut peste tot. Pe laiţe dormeau pan Danilo cu nevastă-sa, pe cuptor bătrâna slujnică, iar în leagăn se legăna copilul, gungurind. Voinicii se culcau pe jos, prin unghere. Dar cazacului îi place mai bine să doarmă pe pământul gol, sub cerul liber. N-are nevoie de saltea de puf. Îşi aşterne la căpătâi un braţ de fân proaspăt şi se întinde în voie pe iarbă. Îi place ca, trezindu-se în toiul nopţii, să poată privi cerul înstelat şi să se înfioare în răcoreala care-i mai înviorează ciolanele căzăceşti. Se întinde, bolboroseşte în somn, îşi aprinde luleaua şi se înfăşoară mai bine în cojocul călduros.

După petrecerea din ajun, Burulbaş se trezi destul de târziu. De cum se trezi, se şi aşeză în colţul laiţei şi începu să-şi ascută un iatagan turcesc nou-nouţ, dobândit prin schimb, pe când pani Caterina se apucă să coasă cu fir de aur un ştergar de mătase. Deodată, mânios şi încruntat, în dinţi cu luleaua adusă de pe meleaguri străine, intră în odaie tatăl Caterinei şi începu s-o dojenească şi s-o descoasă cu asprime de ce s-a înapoiat atât de târziu.

— Socrule, de asemenea trebi eu dau seamă nu ea. Nu-ţi fie cu supărare, dar la noi aşa-i obiceiul: să răspundă bărbatul şi nu nevasta, spuse Danilo, şi-şi văzu de treabă. Poate că-n unele ţări păgâne o fi şi altfel. Nu ştiu.

Sângele năvăli în faţa aspră a socrului şi ochii începură să-i scapere sălbatic.

— Cine altul decât un tată trebuie să-i poarte de grijă fiică-si, mormăi el printre dinţi. Dacă-i aşa, atunci să te-ntreb eu pe tine: unde-ai umblat până noaptea târziu?

— Apoi, aşa spune, tată socrule. La asta ţi-oi răspunde că am trecut demult de vârsta când te-nfaşă muierile. Acuma ştiu să mă ţin în şea. Mai ştiu să ţin în mână şi o sabie ascuţită. Şi-mi pare că mai ştiu încă şi altceva… Ştiu să nu dau socoteală nimănui de ceea ce fac.

— Cum văd eu, ba-s şi încredinţat de asta, tu Danilo cauţi ceartă cu lumânarea. Cel ce se ascunde are gând rău.

— Crede ce vrei, spuse Danilo. La rându-mi oi crede şi eu ce vreau. Până-n clipa de faţă, slavă Domnului, n-am fost nicicând părtaş la vreo faptă necinstită. Am luptat întotdeauna pentru legea pravoslavnică şi pentru ţară, şi nu ca unii vagabonzi, care umblă Dumnezeu ştie pe unde, în vreme ce pravoslavnicii luptă pe viaţă şi pe moarte, ca apoi să se năpustească la pâinea pe care n-au semănat-o. Şi-s pe deasupra mai răi ca uniţii şi nu pun niciodată piciorul în lăcaşul Domnului. Pe de-alde aceştia ar trebui lumea să-i descoasă, ca să afle pe unde umblă.

— Ehei, cazace! Să ştii… Oricât de prost ţintaş oi fi, da' până şi la o sută de stânjeni glontele meu tot în inimă nimereşte. Şi cu sabia mă bat straşnic. Nu rămân din om decât bucăţele mai mărunte ca păsatul de fiertură.

— Eu îs gata, spuse pan Danilo, tăind voiniceşte văzduhul în cruce cu sabia pe care ştiuse parcă mai dinainte de ce o ascute.

— Danilo! ţipă Caterina, apucându-i mâna şi spânzurându-i-se de ea. Bagă de seamă, smintitule, asupra cui ridici mâna. Şi tu, tată, ţi-e părul alb ca neaua şi te-ai aprins ca un flăcău fără minte.

— Nevastă! strigă Danilo ameninţător. Ştii că nu-mi place asta. Vezi-ţi de treburile tale muiereşti!

Spăimântător zăngăniră săbiile! Fierul lovea fierul şi cazacii se împroşcau cu scântei de parcă ar fi fost colb. Caterina trecu plângând în colţul ei, se trânti pe pat şi-şi astupă urechile ca să nu audă loviturile. Dar cazacii se băteau aprig, încât nu se putea să nu auzi zăngănitul fierului. Caterina simţea loviturile în propriul ei trup şi inima îi bătea să i se spargă. „Nu mai pot răbda, nu mai pot! Poate că sângele roşu îi şi ţâşneşte ca dintr-un şipot din trupul alb. Poate că iubitul meu îşi dă duhul în clipa asta, iar eu stau aici…” Şi albă ca varul, abia răsuflând, intră în odaie.

Deopotrivă de tari erau cazacii şi crâncen se mai băteau. Nu se puteau birui unul pe altul. Când tatăl se avânta, celălalt dădea înapoi, iar când îl înghesuia Danilo, întunecatul bătrân, se retrăgea la rându-i. Şi iar stau amândoi la fel de tari, unul în faţa celuilalt. Furia clocoteşte într-înşii şi iarăşi se înfruntă. Of! cum se mai ciocnesc săbiile… Şi, zăngănind, lamele au zburat înlături frânte.

— Slavă ţie, Doamne! răsuflă Caterina, dar ţipă din nou văzând cum cazacii pun mâna pe muschete, potrivesc cremenea şi trag cocoaşele.

Cel dintâi trase pan Danilo, fără să nimerească. Socrul îl ţinti. Era bătrân şi privirea nu-i era aşa de ageră ca a unui tânăr, dar mâna nu-i tremura. Împuşcătura trăsni… Danilo se clătină şi sângele îi împroşcă mâneca stângă a jupanului căzăcesc.

— Nu, strigă Danilo. Nu-mi vând eu aşa de ieftin pielea. Nu-i stânga atamanul, ci dreapta. În perete îmi atârnă un pistol turcesc care nu m-a lăsat niciodată de când mă ştiu. Coboară din perete, bătrâne tovarăş, şi fă-i un bine vechiului tău prieten! Şi Danilo întinse mâna.

— Danilo! ţipă Caterina deznădăjduită, apucându-l de mână şi căzând în genunchi. Nu pentru mine, mă rog. Mie mi-e tot una să mor. Nu-i vrednică nevasta care mai trăieşte după ce şi-a pierdut bărbatul. Niprul, Niprul cel rece îmi va fi mormântul… Dar, uită-te, Danilo, la feciorul tău. Cine să-i poarte grija? Cine să-l mângâie? Cine să-l înveţe să călărească pe un cal ca pana corbului, să se bată pentru slobozenie şi credinţă, să bea şi să zburde ca un adevărat cazac? Ţi-e scris şi ţie, fiul meu, să pieri. Tată-tău nu vrea să ştie de tine. Uite cum îşi întoarce capul într-o parte. Oof! Abia acum te cunosc! Fiară eşti, nu om! Ai inimă de lup şi suflet de şarpe viclean. Credeam că ai, oricum, un pic de omenie şi că în trupul tău de cremene clocotesc simţăminte omeneşti. Amar m-am înşelat. Are să-ţi pară bine şi o să-ţi salte de bucurie oasele în groapă când vei auzi că leşii, liftele cele turbate, îţi vor arunca feciorul în foc, când va ţipa sub tăişul cuţitului, opărit cu uncrop. Oof, abia acum te cunosc! Ai fi în stare să te scoli din mormânt şi să aţâţi cu căciula ta focul care-l va mistui.

— Stai, Caterină! Vino-ncoace, dragul meu Ivan, să te sărut. Nu, copilul meu, nimeni n-are să-ţi smintească un firişor de păr din cap. Ai să creşti mare pentru cinstea ţării. Ai să zbori cândva în fruntea căzăcimii, cu căciula de catifea în cap şi cu sabia ascuţită în mână. Dă-mi mâna, tată. Să uităm ce-a fost. De ţi-am greşit cu ceva, iartă-mă. de ce nu-mi întinzi mâna? spuse Danilo tatălui Caterinei, care rămăsese nemişcat şi a cărui faţă nu arăta nici mânie, nici gând de împăcare.

— Tată, strigă Caterina, îmbrăţişându-l şi sărutându-l. Nu fi neînduplecat. Iartă-l pe Danilo, că n-are să te mai supere de-aici încolo.

— Numai pentru că mă rogi tu, fata mea, îl iert! îi răspunse el sărutând-o şi ochii i-au scăpărat ciudat. Caterina se cutremură preţ de o clipă: ciudată i se păru şi sărutarea, cât şi nefireasca sclipire a ochilor. Se sprijini de masa pe care pan Danilo îşi pusese mâna să şi-o oblojească şi se gândea că rău făcuse şi împotriva obiceiului căzăcesc, că ceruse iertare, când ştia prea bine că nu-i el vinovatul.