IV.

Ziua se ivise, dar soarele, nu. Cerul se posomorâse şi o ploaie subţire se cernea pe câmpii, pe păduri şi pe apa întinsă a Niprului. Pani Caterina se trezise, dar nu era mulţumită. Ochii-i erau plânşi. Era neliniştită şi nu-şi afla locul.

— Bărbatul meu iubit, bărbatul meu scump, urât vis am mai avut astă-noapte.

— Ce vis ai avut, iubita mea pani Caterina?

— Un vis ciudat şi atât de viu, de parcă era aievea. Am visat că pocitania aceea pe care am văzut-o la esaul era chiar tata. Te rog, însă nu crede cumva în visul meu. Câte prostii nu visează omul. Se făcea că stam în faţa lui, înspăimântată şi tremurând ca varga şi, la fiecare vorbă ce rostea îmi simţeam vinele zvâcnind. De-ai fi auzit ce spunea!…

— Şi ce-ţi spunea, comoara mea?

— Ia te uită la mine, zicea, Caterină. Sunt frumos. Degeaba spun oamenii că-s pocit. Ţi-oi fi bărbat bun. Uită-te cum îmi lucesc ochii…” Şi-mi aruncă o privire aşa de învăpăiată, că am început să ţip şi m-am trezit.

— Da. Visurile spun de multe ori adevărul. De altfel, ştii că peste deal domneşte iarăşi neliniştea. Iar au prins leşii a iscodi. Gorobeţ mi-a trimis vorbă să veghez. Dar degeaba se frământă el, că nici aşa nu închid ochii. Flăcăii mei au prăvălit astă noapte copaci în douăsprezece locuri şi au ridicat stavile. Las' că-i ospătăm noi cu prune de plumb, iar pospoliţii or dănţui sub vergi.

— O fi ştiind oare tata de asta?

— Taică-tău îmi stă în gât. Nici azi nu pricep ce-i cu el. Mult trebuie să fi păcătuit pe unde a umblat. Şi mă gândesc: de-o lună de când stă la noi, de ce nu s-o fi înveselit şi el, măcar odată, ca orice bun cazac! Mied să bea n-a vrut. Auzi tu, Caterină, nici n-a vrut să guste din miedul pe care l-am prădat de la jidovii din Brest. Ei băiete, dă o fugă în beci, şi adă-mi din miedul cela jidovesc, strigă pan Danilo. Şi nici rachiu nu bea! Mare ticăloşie! Pani Caterina, tare mă tem că n-o fi crezând în Domnul nostru Iisus Christos! Dar ţie cum ţi se pare?

— Dumnezeu unul ştie ce tot îndrugi tu, pan Danilo!

— E totuşi de mirare, urmă pan Danilo, luând cana de lut din mâna cazacului. Până şi papistaşii sunt ispitiţi de votcă. Numai turcii nu beau. Ascultă, Steţco, mult mied ai dat pe gât în beci?

— L-am încercat numai, pane!

— Minţi, afurisitule. Nu vezi cum ţi s-adună muştele la mustăţi? După ochi se cunoaşte c-ai dat gata jumătate de vadră. E-hei, cazacii! Pârdalnice făpturi! Gata să-şi dea şi cămaşa unui prieten dar când e vorba de băut se schimbă treaba. Demult nu m-am mai îmbătat pani Caterina, nu-i aşa?

— Ei, demult! De ieri… Ai uitat?

— Nu te teme, nu te teme! O ulcică numai. Uite şi pe egumenul turcesc, spuse el printre dinţi, văzându-l în uşă pe socru-său, care tocmai se apleca să intre.

— Ce-i asta, copila mea? zise tatăl Caterinei, scoţându-şi căciula din cap şi îndreptându-şi cingătoarea de care atârna o sabie bătută cu nestemate de-ţi lua ochii. Soarele e sus, şi prânzul nu-i gata.

— Prânzu-i gata, tată. Îndată pun masa. Scoate oala cu găluşte, îi spuse pani Caterina bătrânei slujnice, care ştergea blidele de lemn. Ba nu, las-că o scot eu; tu cheamă flăcăii.

Toţi se aşezară roată pe podea: în faţa icoanei tatăl Caterinei, în dreapta lui – fiică-sa, în stânga – pan Danilo, şi apoi pe rând cei zece voinici de credinţă, unii cu jupâne albastre, alţii eu galbene.

— Nu-mi plac găluştele astea, spuse tatăl Caterinei după ce gustă din ele şi puse lingura la o parte. N-au nici un gust.

„Ştiu că-ţi plac mai mult tăieţeii jidoveşti”, gândi Danilo. Apoi cu voce tare:

— De ce spui, socrule, că găluştele n-au nici un gust? Oare nu-s bine făcute? Caterina mea face nişte găluşte cum rar mănâncă hatmanul. Aşa că n-ai de ce te scârbi. Asta-i mâncare creştinească. Toţi sfinţii şi oamenii cu frica lui Dumnezeu mănâncă găluşte.

Tatăl Caterinei n-a scos o vorbă. Part Danilo tăcu şi el.

S-a adus apoi friptură de porc cu varză şi prune.

— Nu-mi place carnea de porc, făcu iarăşi tatăl Caterinei, scociorând varza cu lingura.

— De ce să nu-ţi placă? spuse Danilo. Numai turcii şi jidovii nu mănâncă porc.

Tatăl Caterinei se oţărî şi mai mult.

N-a mâncat decât tăieţei cu lapte, bând în loc de votcă un fel de apă neagră dintr-un şip92, pe care l-a scos din sân.

După ce a mâncat, Danilo s-a culcat şi a dormit zdravăn, sculându-se abia la vreme de chindie. Se apucă apoi să scrie nişte cărţi armiei căzăceşti, în timp ce pani Caterina, lângă cuptor îşi legăna copilul. Sta şi se uita pan Danilo cu ochiul stâng la slova lui, iar cu dreptul – pe fereastră. Pe fereastră se vedeau lucind în depărtare dealurile şi Niprul. Dincolo de Nipru, albăstreau pădurile. Sus, licărea cerul senin al nopţii. Dar nici înaltul cerului, nici pădurea albastră nu-i desfătau ochii lui pan Danilo: el se uita la dâmbul de pământ pe care se înălţau zidurile negre ale bătrânului castel. I se păru că printr-o fereastră îngustă fulgeră o luminiţă. În jur însă, era linişte. Pesemne că i se năzărise. Se auzea numai din jos vâjâitul înăbuşit al Niprului şi din trei părţi huia pe rând, în răstimpuri, bătaia valurilor trezite. Niprul nu se răzvrăteşte. Ca un bătrân cârteşte şi bombăne; nimic nu-i place; toate s-au schimbat în jurul lui; poartă dealurilor, pădurilor şi luncilor de pe malurile sale o vrajbă tăcută şi duce cu el jalbă împotrivă-le, tocmai la Marea Neagră.

Iată că se zăreşte o luntre neagră pe întinsul Niprului şi la castel parcă iarăşi scapără. Danilo şuieră încetişor şi la şuieratul lui se ivi unul dintre credincioşii săi flăcăi.

— Steţco, îi spuse el, pune mâna mai repede pe o sabie ascuţită şi pe o sâneaţă şi hai cu mine.

— Pleci? îl întrebă pani Caterina.

— Plec, nevastă. Trebuie să cercetez peste tot şi să văd dacă rânduielile-s păzite.

— Mie mi-e frică să rămân singură. O să mă fure somnul. Ce mă fac dacă visez iar? Nici nu-mi dau bine seama dacă a fost vis sau întâmplare aievea, aşa de vii mi s-au părut toate.

— Bătrâna rămâne cu tine doar, iar în tindă şi-n curte dorm cazacii.

— Baba a şi adormit, şi-n cazaci nu mă bizui prea mult. Ascultă, pan Danilo. Încuie-mă şi ia cheia. Aşa n-are să-mi mai fie frică. Iar cazacii, culcă-se dinaintea uşii.

— Fie şi aşa, zise Danilo, ştergând colbul de pe sâneaţă şi turnând pulberea în tigăiţa ei.

Credinciosul Steţco era gata şi-l aştepta cu toată armătura căzăcească pe el. Danilo îşi puse căciula de cârlan, închise ferestruica, trase zăvoarele, ieşi încetişor din curte, se strecură printre cazacii adormiţi şi se îndreptă spre dealuri.

Cerul se limpezise. Dinspre Nipru o boare proaspătă adia uşor. Dacă din depărtări n-ar fi răzbit ţipăt de pescăruş, ai fi zis că totul amuţise. Dar iată că se auzi un foşnet…

Burulbaş şi credincioasa lui slugă se furişară într-un mărăciniş care ascundea trunchiuri doborâte. Un om în jupan roşu, cu două pistoale la brâu şi sabia la şold, cobora dealul.

— Ăsta-i socru-meu! spuse pan Danilo, pândindu-l din ascunzişul lui. De ce şi unde se duce la vremea asta?… Steţco, nu căsca gura, fii cu ochii în patru, să vezi încotro are s-o apuce panul.

Omul cu jupanul roşu coborî spre mal şi o coti înspre limba de pământ.

— Aha! Acolo se duce! Ce zici de asta, Steţco? Se duce chiar în bârlogul vrăjitorului.

— Adevărat, pan Danilo. Acolo se duce. De ar fi altfel, ar fi trebuit să-l zărim iarăşi de cealaltă parte. Dar aşa, cum s-a apropiat de castel s-a şi mistuit.

— Să ieşim numai şi-i luăm apoi urma. Aici se pune ceva la cale. Da, da, ţi-am spus eu, Caterina, că taică-tău e un nelegiuit, şi că toate câte le face numai pravoslavnice nu-s.

Iată-i pe pan Danilo şi pe credincioasa lui slugă pe limba de pământ şi iată-i mistuindu-se în pădurea deasă care înconjoară castelul. O fereastră de sus se lumină slab. Cazacii stăteau jos şi se gândeau cum să ajungă acolo. Nu se vedeau nici porţi, nici uşi. Era, ce-i drept, o intrare prin curtea castelului, dar cum să pătrundă? De departe se auzea zăngănit de lanţuri şi hămăit de câini.

— Ce să mai stau la gânduri? spuse pan Danilo, văzând un stejar înalt în faţa ferestrei. Tu, flăcăule, rămâi aici, eu mă sui în copac. De acolo am să văd prin fereastră tot.

Danilo îşi scoase cingătoarea, aruncă sabia ca să nu zăngănească şi, apucându-se de o cracă se căţără în stejar. Fereastra era tot luminată. Se aşeză pe o cracă, lângă fereastră, se apucă cu o mână de copac şi se uită înăuntru. În odaie nu ardea nici o lumânare, totuşi era lumină. Pe pereţi se vedeau semne stranii şi atârnau tot felul de arme ciudate, din care nu mai văzuse. Arme din acestea nu purtau nici turcii, nici crâmlenii, nici leşii şi nici măcar viteazul neam al Şvezilor. Sub tavan zburau de colo-colo lilieci mari şi umbrele lor fâlfâiau pe pereţi, pe uşi şi pe podele. Pe uşa ce se deschise fără zgomot intră un bărbat în jupan roşu şi se duse de-a-dreptul la masa acoperită cu o faţă albă. „El e! Socru-meu!” îşi zise Danilo. Se lăsă mai jos şi se lipi mai tare de trunchi.

Dar omul n-avea timp să vadă că pe fereastră îl priveşte cineva. Venise posac şi ursuz şi smulse furios faţa de masă. O lumină albăstruie şi străvezie începu atunci să se reverse treptat în toată încăperea. Undele de aur palid ale luminii de până atunci se cufundau fără să se destrame în această mare albastră, întocmai ca vinele în marmoră. Omul puse pe masă o oală şi începu să arunce în ea felurite ierburi.

Privind mai cu luare aminte, pan Danilo văzu că în locul jupanului roşu, omul avea acum şalvari largi, cum poartă de obicei turcii. La brâu avea înfipte pistoale, iar în cap un fel de tichie ciudată, având pe ea semne care nu aduceau nici cu scrisul leşesc, nici cu cel rusesc. Îţi dădeai seama, privindu-l, că şi faţa i se schimbă văzând cu ochii: nasul i se lungi, atârnându-i peste buze. Gura i se lăţi până la urechi, un colţ îi ieşi pieziş şi înaintea lui se înfăţişă acelaşi vrăjitor pe care-l văzuse la nunta esaulului. „Ţi se vădeşte visul, Caterină”, îşi zise Burulbaş.

Vrăjitorul începu să se plimbe în jurul mesei, semnele din perete începură să se schimbe şi ele cu iuţeală, iar liliecii să zboare tot mai repede în sus şi în jos, încoace şi încolo. Lumina albăstrie care slăbea din ce în ce, păru de la o vreme să se stingă de tot. O altă lumină, trandafirie şi lină, se revărsa acum în odaie. Această blândă lumină părea că se revarsă în toate ungherele cu un clinchet uşor când, deodată, pieri şi întuneric se făcu. O vreme nu se auzi decât un foşnet, aşa cum în fapt de seară liniştită adie vântul, rotindu-se deasupra oglinzii apelor, aplecând tot mai mult spre luciul lor sălciile argintii. Lui pan Danilo i se păru că în odaie lucea luna, pluteau stelele, licărea nelămurit azurul întunecat al cerului şi simţi chiar, drept în faţă, răceala nopţii. Deodată însă cerul dispăru şi pan Danilo văzu dinainte-i propria-i odaie (de aceea îşi pipăi repede mustaţa, să se încredinţeze dacă nu cumva adormise), de pereţi atârnau săbiile lui turceşti şi tătăreşti, de-a-lungul lor erau poliţele, iar pe poliţe străchini şi blide; pe masă pâinea şi sarea; leagănul atârna de tavan… Dar în locul icoanelor, pocitanii fioroase se holbau pe prichiciul cuptorului… O pâclă deasă acoperi totul şi iarăşi se făcu întuneric. Un clinchet minunat porni din nou şi odaia se umplu de lumină trandafirie, iar vrăjitorul sta iarăşi stană, cu capul înfăşurat în ciudata lui cealma93. Sunetele se auzeau tot mai tari şi mai dese, lumina trandafirie din blândă cum era, se făcu tot mai vie şi ceva alb, ca un nor, flutură în mijlocul încăperii. Lui pan Danilo i se părea că norul nu era chiar nor, ci mai degrabă o femeie, numai că nu se putea dumiri din ce anume era făcută; din văzduh să fie ţesută? Altfel n-ar fi plutit fără să atingă podeaua sau să se sprijine de ceva, nu s-ar fi văzut printr-însa lumina trandafirie şi n-ar fi zărit strălucind semnele de pe pereţi. Iată că şi-a mişcat capul străveziu. Ochii azurii îi lucesc potolit, părul inelat îi cade pe umeri ca o ceaţă cenuşie, buzele palide amintesc lumina trandafirie şi firavă a zorilor când se revarsă peste cerul alb-străveziu al dimineţii, negrul sprâncenelor umbreşte uşor… Vai! Dar asta-i Caterina! În clipa aceea Danilo simţi că mâinile şi picioarele îi înţepenesc. Încercă să scoată o vorbă, dar buzele i se mişcau mute.

Vrăjitorul sta nemişcat la locul lui.

— Unde-ai fost? întrebă el. Şi făptura din faţă se înfioră.

— Ah! de ce m-ai chemat? gemu ea încetişor. Eram atât de fericită! Mă aflam în locurile unde m-am născut şi am trăit cincisprezece ani. Ce bine-i acolo! Cât de verde şi de plină de miresme e lunca unde mă jucam în copilărie! Aceleaşi flori de câmp, aceeaşi casă, aceeaşi grădină de zarzavat. Cum mă mai îmbrăţişa buna mea mamă! Şi câtă dragoste îi izvora din ochi. M-a mângâiat, m-a sărutat pe gură şi pe obraz şi mi-a pieptănat cu un pieptene des părul castaniu. Tată!… spuse ea pironindu-şi privirea stinsă asupra vrăjitorului, de ce mi-ai înjunghiat mama?

Vrăjitorul o ameninţă cu degetul.

— Oare te-am rugat eu să-mi vorbeşti de asta? şi frumoasa vedenie se cutremură. Unde ţi-e pani a ta acum?

— În clipa de faţă, pani a mea, Caterina, doarme. Iar eu m-am bucurat de asta şi mi-am luat zborul. Demult voiam s-o văd pe mama. Dintr-odată m-am făcut iar de cincisprezece ani. Şi m-am simţit uşoară ca o păsărică. de ce m-ai chemat?

— Îţi mai aduci aminte tot ce ţi-am spus ieri? o întrebă vrăjitorul în şoaptă.

— Îmi mai aduc aminte. Da, îmi mai aduc aminte. Dar ce n-aş da s-o pot uita. Sărmana Caterina! Multe din câte-i ştie sufletul, ea nu le ştie.

„E sufletul Caterinei”, se gândi pan Danilo, fără să se încumete încă să mişte.

— Pocăieşte-te, tată. Nu te îngrozeşti oare când, după fiecare din omorurile tale, morţii se scoală din mormintele lor?

— Iar vechea poveste! îi tăie vorba vrăjitorul ameninţător.

— Oricum, ce-am hotărât eu va să fie şi am să te silesc să faci ceea ce vreau eu. Tot are să mă iubească ea, Caterina…

— Oh! Eşti un căpcăun, nu tatăl meu! gemu ea. Nu, n-ai să-ţi împlineşti voia! Drept e că prin farmece necurate ai putere să chemi sufletul şi să-l chinuieşti. Dar numai unul Dumnezeu poate să-l silească să i se plece. Nu, niciodată, cât voi sta în trupul ei, Caterina n-are să facă o faptă urâtă lui Dumnezeu… Tată, se apropie judecata de apoi. Chiar de nu erai tatăl meu, nici atunci nu m-ai fi putut sili să-mi înşel bărbatul credincios şi iubit. Şi chiar dacă bărbatul meu nu mi-ar fi credincios şi nu l-aş iubi, nici atunci nu l-aş înşela, pentru că sufletele necredincioase şi care îşi calcă jurămintele nu-s pe placul Domnului.

În clipa aceea îşi aţinti privirea pierdută către geamul dinaintea căruia sta pan Danilo şi se opri încremenită.

— Unde te uiţi? Pe cine vezi acolo? urlă vrăjitorul.

Sufletul Caterinei se cutremură. Dar pan Danilo coborâse demult de pe stejar şi, însoţit de credinciosul lui Steţco, se îndreptă spre dealurile sale. „E îngrozitor, e îngrozitor!” îşi spunea el, şi simţi o nelinişte cuprinzându-i inima de cazac. Curând ajunse la curtea lui unde toţi cazacii dormeau duşi, afară de unul de strajă, pufăind din lulea. Cerul tot era prefirat cu stele.