IX.

La masa din odaia lui, cu capul în mâini, pan Danilo stă dus pe gânduri. Pe marginea cuptorului şade pani Caterina şi cântă.

— Nevastă dragă, nu ştiu ce am azi că mi-e aşa de jale, făcu pan Danilo, mă doare capul şi inima mă doare. Nu ştiu ce mă apasă. Frică mi-i că moartea-mi ţine calea.

„Reazemă-ţi capul de pieptul meu, Danilo, bărbatul meu iubit. de ce te laşi furat de gânduri negre?” se îndemnă ea a-i zice dar nu îndrăzni. Se ştia vinovată şi greu îi venea acum să se lase mângâiată de bărbatul ei.

— Ascultă, draga mea, spuse Danilo. Când o fi să nu mai fiu, păzeşte-mi feciorul. N-ai să ai tihnă de la Cel de Sus, nici pe lumea asta, nici pe cealaltă, de nu vei purta grijă copilului. Greu le va veni oaselor mele să putrezească în pământul jilav, iar sufletului meu şi mai greu îi va fi.

— Ce tot vorbeşti, bărbate dragă? Parcă râdeai de noi femeile că suntem slabe. Şi acum iacă, vorbeşti şi tu ca o biată femeie. Tu mai ai încă multe zile de trăit.

— Nu, Caterina. Sufletul meu simte moartea în preajmă-i. Parcă-i tot mai trist să vieţuieşti pe astă lume. Vremuri grele ne-aşteaptă. Ehei, mă poartă gândul la anii care-au zburat fără întoarcere. Pe atunci mai trăia încă bătrânul Conaşevici, cinstea şi fala armiei noastre. Văd, ca acuma, trecându-mi pe dinaintea ochilor polcurile căzăceşti. Erau vremuri de aur, Caterină. Bătrânul hatman sta pe calul lui negru ca pana corbului; în mână-i lucea buzduganul, în juru-i se îndesau serdarii, esaulii şi sotnicii şi de ambele părţi vuia marea roşie a zaporojenilor. Hatmanul începu să cuvinte şi toţi au rămas ca înlemniţi. Bătrânul lăcrăma amintind de bătăliile şi isprăvile noastre de altădată. Ehei, de ai ştii tu, Caterină, cum ne-am tăiat atuncea cu turcii. Pe capul meu se mai vede şi-acum o urmă de tăietură. Patru gloanţe în patru locuri mi-au străbătut trupul şi până în ziua de azi niciuna dintre răni nu-i tămăduită. Şi mult aur am mai luat! Scoteau cazacii nestematele cu căciulile. Şi ce cai! De-ai ştii tu, Caterină, cu ce cai ne-am întors! Of! se vede că nu mi-e dat să mă mai războiesc aşa! Doar nu-s bătrân încă şi trupul mi-e zdravăn. Dar sabia căzăcească îmi scapă din mână, trăiesc fără să fac nici o ispravă şi mă întreb singur la ce mai trăiesc. În Ucraina rânduială nu mai este; polcovnicii şi esaulii se mănâncă între ei ca câinii. Nu-i căpetenie care să-i strunească. Şleahticii noştri toate le-au prefăcut după rea-pilda leşilor, până şi viclenia de la ei au luat… şi şi-au vândut şi sufletele la legea papistaşilor trecând. Jidovimea asupreşte bietul norod. Of, vremuri, vremuri de altădată! Tinereţe, unde eşti? Ia coboară, flăcăule în beci şi adă-mi un ulcior de mied să beau pentru vremurile scurse şi anii mei duşi.

— Cu ce cinstim oaspeţii, pane? Vin leşii dinspre luncă, zise Steţco intrând în odaie.

— Ştiu ce-i aduce, spuse Danilo ridicându-se. Credincioşi ai mei slujitori, şeile pe cai cu tot tacâmul! 94 Sabia afară! Şi nu uitaţi plumbii! Trebuie să întâmpinăm oaspeţii după cuviinţă.

Nici n-apucaseră bine cazacii să încalece şi să-şi încarce muschetele, că leşii umpluseră dealul ca frunza căzută toamna din copaci.

— Ehei, avem cu cine ne război, spuse Danilo, uitându-se la panii graşi, care veneau în frunte, legănându-se ţanţoşi pe caii lor cu tacâmurile aurite. Ne-a fost scris, se vede, să ne mai hârjonim odată în lege. Veseleşte-te inimă de cazac pentru clipa cea mai de pe urmă! Petreceţi, flăcăi, acuma începe sărbătoarea noastră!

Pe dealuri petrecerea era în toi. Săbiile zăngăneau, plumbii zburau, caii nechezau şi tropăiau. Vuia capul de ţipete şi fumul îţi lua văzul. Toate se învălmăşeau. Dar cazacul simte unde-i prietenul şi unde duşmanul. De şuiera un glonte, se prăbuşea de pe cal un voinic călăreţ; de vâjâia o sabie, se rostogolea un cap, bolborosind vorbe neînţelese.

Dar în mulţimea bulucită bătea la ochi fundul roşu al cuşmei căzăceşti a panului Danilo, cingătoarea de aur a jupanului albastru scăpăra, iar coama calului negru se răsucea în vânt ca vârtejul. Pan Danilo se ivea când ici, când colo, ca o pasăre. Din când în când chiuia, repezindu-şi sabia de Damasc şi pălind cu ea în dreapta şi-n stânga. Taie, cazace! Loveşte! Saltă-ţi inima vitează şi nu te ispiti de aurul tacâmurilor şi al jupanelor. Calcă-l în picioare aurul şi nestematele la fel. Veseleşte-te, cazace, de eşti adevărat cazac! Dar priveşte şi-n urmă. Leşii au dat foc caselor, nelegiuiţii, şi hăituiesc dobitoacele speriate. Ca un vârtej făcu pan Danilo cale-ntoarsă. Cuşma cu fundul roşu a şi răsărit lângă case şi gloata din juru-i se răzleţeşte.

Ceasuri în şir se tot bat leşii cu cazacii. Tot mai puţini rămân de îmbe-părţile. Dar pan Danilo n-a obosit încă: călăreţii îi doboară din şea cu suliţa-i lungă, iar pedestrimea, vrednicu-i cal negru o calcă în picioare. Curtea începu să se cureţe şi leşii să se împrăştie. Cazacii încep să smulgă celor căzuţi jupanele de aur şi bogatele tacâmuri. Pan Danilo e gata să-i gonească din urmă şi-şi caută din ochi pe-ai lui să-i adune… când, deodată, se aprinde de mânie: l-a zărit pe tatăl Caterinei. Iată-l pe deal şi, luându-l la ochi cu muscheta, Danilo îşi avântă calul de-a-dreptul spre el… Cazace mergi la pierzanie!… Muscheta bubui şi vrăjitorul se mistui după deal. Singur credinciosul Steţco zărise ivindu-se haina roşie şi ciudata cealma. Cazacul se clătină şi căzu la pământ. Credinciosul Steţco se repezi la panul lui. Dar panul e întins la pământ, şi ochii lui senini s-au închis. Roşu, sângele îi gâlgâie din piept. Dar cel căzut şi-a simţit, se vede, credincioasa slugă alături. Îşi ridică încet pleoapele, ochii îi străluciră şi-i zise: „Rămâi cu bine, Steţco! Spune Caterinei să-i poarte de grijă feciorului meu! Şi nu-l părăsiţi nici voi, slujitorii mei credincioşi!” Şi amuţi. Sufletu-i căzăcesc zburase din vrednicu-i trup; buzele i se învineţiră. Cazacul dormea somnul de veci.

Credincioasa lui slugă începu să plângă în hohote, şi-i făcu semn Caterinei: „Pleacă pani, pleacă. Straşnic s-a mai veselit panul. Acuma zace beat turtă în ţărâna udă. Şi multă vreme n-are să se mai trezească!”

Caterina îşi izbi palmele una de alta şi căzu ca un snop peste trupul neînsufleţit. „Bărbatul meu drag. Oare chiar tu zaci aici cu ochii închişi? Scoală, şoimul meu iubit şi-ntinde-mi mâna ta. Ridică-te şi priveşte pentru cea din urmă oară pe Caterina; mişcă-ţi buzele şi spune-mi măcar o vorbă!… Dar tu taci… taci, luminatul meu stăpân. Te-ai învineţit ca Marea Neagră. Inima nu-ţi mai bate. de ce eşti atât de rece, panul meu? Lacrimile mele, se vede, nu-s destul de fierbinţi şi nici plânsu-mi putere n-are să te trezească. Cine-ţi va duce polcurile-n luptă de-aici-nainte? Cine se va mai avânta pe calul tău ca pana corbului şi cine va chiui năprasnic, fluturându-şi sabia în fruntea căzăcimii? Cazaci, cazaci! Unde vi-e cinstea şi fala voastră? Cinstea şi fala voastră zace cu ochii închişi, întins pe pământul jilav. Îngropaţi-mă, îngropaţi-mă şi pe mine alături de el! Turnaţi-mi ţărână peste ochi şi închideţi-mi sânul alb între scândurile raclei de arţar! Frumuseţea mea netrebnică-mi este.”

Plânge şi jeleşte Caterina; în depărtare se stârnesc nori de praf: bătrânul esaul Gorobeţ zoreşte-n ajutor.