X.

Negrăit de frumos e Niprul pe vreme senină şi fără de vânt, când slobod şi lin îşi poartă printre păduri şi dealuri belşugul apelor. Nici un foşnet, nici un huiet. Îl vezi şi nu-ţi dai seama dacă întinsul acesta măreţ curge sau stă pe loc; ţi se pare că-i tăiat în sticlă, că e o cale albastră de oglinzi, fără de margini şi fără sfârşit, care aleargă şerpuind printr-o lume de verdeaţă. Drag îi este atunci soarelui dogoritor să se uite de sus şi să-şi cufunde razele în răcoarea apelor de cleştar şi drag li-e pădurilor de pe maluri să se oglindească în limpezimea lor. Cu verzile coame încârlionţate se îmbulzesc pe maluri laolaltă cu florile câmpului şi aplecându-se deasupra apei se uită, nemaisăturându-şi privirile de luminoasa oglindire căreia îi zâmbesc şi i se închină, aplecându-şi ramurile. Dar niciuna nu-şi aruncă privirea la firul apei, unde nimeni alt decât soarele şi albastrul cer nu priveşte. Arar păsare să se încumete cu zborul până la mijlocul Niprului. Râu bogat în apă, fără seamăn pe lume. Mândru e Niprul şi în nopţile de vară calde, când toate adorm şi om, şi fiară, şi pasăre, şi numai Dumnezeu îmbrăţişează cu privirea-i atotcuprinzătoare şi cer şi pământ, fâlfâindu-şi deasupră-le strălucitoarea-i mantie. De pe ea se desprind stele ce lucesc şi luminează lumea şi stelele toate câte sunt se oglindesc în Nipru. Pe toate le ţine el la negru-i sân şi nu se află să-i scape vreuna, afară numai dacă pe cer se stinge. Codrul întunecos cu şiragul lui de corbi adormiţi, dealurile crăpate de vreme se încovoaie zadarnic deasupra râului, căutând să-l învăluie măcar cu umbrele lor lungi, dar nimic pe lume nu-i vrednic s-acopere Niprul. Şi-n puterea nopţii, şi-n toiul zilei, într-o lină revărsare îşi duce hăt departe, cât poate cuprinde ochiul, albastrul de azur al apelor. Când răcoarea nopţii îl îmbie să se alinte, lipindu-se mai strâns de maluri, Niprul îşi încreţeşte faţa apelor argintii, care strălucesc atunci ca oţelul unui paloş de Damasc. Şi iarăşi albăstreşte şi iarăşi adoarme. Dar şi atunci e nespus de mândru Niprul şi nu-i râu pe lume care să i se asemuiască. Când însă se-ngrămădesc pe cer munţi de nori vineţi şi pădurile întunecoase se încovoaie până-n rădăcini, când pârâie stejarii şi fulgerul, frângându-şi focul printre nori, luminează dintr-odată întreaga fire, fioros se mai face Niprul atunci. Munţi de apă se lovesc de stânci bubuind şi se trag înapoi gemând şi fulgerând, şi plâng, şi trec peste maluri, acoperind depărtările. Aşa-şi jeleşte câte o bătrână mamă de cazac feciorul care pleacă la oaste. Îndrăzneţ şi fără de grijă, cu mâna-n şold şi cu cuşma pusă voiniceşte pe-o ureche, călăreşte cazacul pe calul lui ca pana corbului, iar maică-sa plânge în hohote şi se ţine după cal, îi apucă scara, îi prinde frâul şi-şi frânge mâinile, vărsând lacrimi amare.

Grinzi fioros de negre şi pietre arse se zăresc printre valurile spumegânde, care spală malul limbii de pământ. Săltată de valuri, suptă de vâltori, izbindu-se mereu de ţărm, o luntre încearcă să tragă la mal. Cine-i cazacul care se încumetă să iasă cu luntrea tocmai în vremea când bătrânul Nipru e mânios? N-o fi ştiind pesemne, că înghite oamenii ca muştele!

Luntrea trase la mal şi din ea coborî vrăjitorul. Era posomorât. Îl ardea la inimă comândul95 pe care îl făcuseră cazacii panului lor răpus. Scump au plătit leşii: patruzeci şi patru de pani cu tacâmurile cailor lor şi cu jupanele şi treizeci şi trei de robi de-ai lor, sfârtecaţi toţi mici fărâme, iar ceilalţi cu cai cu tot, prinşi vii şi mânaţi să fie vânduţi robi la Tătari.

Vrăjitorul coborî printre grinzile arse treptele de piatră care duceau la bordeiul adânc săpat în pământ. Intră încet şi fără zgomot, puse pe masa acoperită o oală şi cu mâinile lungi începu să arunce în ea buruieni; apoi cu un cofăiel, cioplit dintr-un anume lemn, luă apă şi o turnă peste ierburi, mişcând din buze şi bolborosind descântece. În bordei se făcu o lumină trandafirie; te apuca groaza privindu-l: faţa îi părea însângerată şi numai cute negre şi adânci se vedeau pe ea iar în ochi îi ardeau văpăi. Nelegiuitul! Barba îi cărunţise demult, obrazul i se brăzdase cu zbârcituri, trupul i se uscase, dar în nelegiuiri tot se zăbovea. În mijlocul bordeiului începu să plutească un nor alb şi un rânjet de mulţumire îi lumină faţa. Atunci, de ce oare a încremenit deodată? Şi de ce i s-a ridicat părul în cap ca bădănaua96? În norul dinaintea lui lucea o faţă neaşteptată. Se ivise nepoftită şi nerugată şi se desluşea treptat aţintindu-şi ochii nemişcaţi asupra vrăjitorului. Trăsăturile acestei feţe, sprâncenele, ochii, buzele îi erau necunoscute şi nu le văzuse de când îi el. Faţa aceasta nu avea nimic fioros, totuşi o groază pe care nu şi-o putea stăpâni îl cuprinse. Neclintit şi stăruitor, chisnovatul cap nu înceta să-l privească. Norul se risipi, trăsăturile necunoscute se lămuriră deplin şi privirea aceea ascuţită îl sfredeli. Vrăjitorul se făcu alb ca varul, ţipă deodată sălbatic, răsturnând oala… Şi totul pieri…